Despre rugăciune și milostivirea lui Dumnezeu

Maxim, un sfânt grec din secolul 4, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mișcat încât se gândește că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munții din apropiere și își impune să se roage fără încetare.
Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia știa Tatăl nostru și alte câteva rugăciuni. Începe așadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul și noaptea nu întârzie a se lăsa și, odată cu noaptea, o mulțime de zgomote neliniștitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatece, cele mai puternice ucigându-le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într-o lume unde domnește pericolul, moartea, cruzimea; înțelege că este pierdut dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru și Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele și ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă...
La mulți ani după aceea, întâlnește un pustnic foarte bătrân care-l întreabă cum a învățat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m-a învățat.” Îi explică apoi cum s-a obișnuit încetul cu încetul cu zgomotele și pericolele din zi și din noapte; cum ulterior s-au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilității și, ceva mai târziu, atacuri și mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie-ți milă de mine, Doamne!” Apoi, într-o bună zi, după paisprezece ani de asemenea viețuire, Domnul i-a apărut. În clipa aceea, liniștea, pacea, seninătatea s-au sălășluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufișuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situație”. Înțelesesem în sfârșit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine!” Știa, de acum înainte, că nu există pacea inimii și a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinței, decât în milostivirea lui Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie Bloom, „Școala Rugăciunii”

Din „Fragmente neodihnite” - revista Apostolia (nr.39) - iunie 2011, publicație a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale - apare cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Iosif