Cum să trăiești frumos fără iubire?

Rasfoind paginile internetului cu cateva zile în urma, am dat peste aceste randuri care mi-au placut si m-am gandit sa le postez aici si pt voi, dragi cititori... Iata o întrebare retorica, esentiala as zice, pt viata fiecaruia dintre noi! Cum sa traim frumos fara iubire?!...


Cum sa traiesti frumos... fara iubire?

Cum sa zambesti, sa umbli ori sa zbori?

Cum sa te bucuri de intreaga fire?

Fara minunea care da fiori!?

Cum sa traiesti frumos... fara iubire?

Cum sa inoti prin miile de flori

Iar viata ta sa-si afle implinire...

Fara minunea care da fiori!?

Canonul de pocăinţă către Mântuitorul nostru Iisus Hristos

Cântarea I
Acum mă apropii eu, păcătosul şi împovăratul, către Tine, Stăpânul şi Dumnezeul meu şi nu îndrăznesc să mă uit la cer; numai mă uit şi grăiesc: Dă-mi, Doamne, mai înainte ca să-mi plâng faptele mele cu amar.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

O, amar mie, păcătosul, că sunt ticălos, mai mult decât toţi oamenii; pocăinţă nu este în mine. Ci-mi dă mie, Doamne, lacrimi, ca să plâng faptele mele cu amar.


Slavă...

Omule nebun şi ticălos, pentru ce-ţi pierzi vremea în lene? Gândeşte-te la viaţa ta şi te întoarce către Dumnezeu, ca să plângi faptele tale cu amar.


Şi acum...

Maica lui Dumnezeu Preacurată, caută spre mine păcătosul şi mă izbăveşte de lanţul vrăjmaşului, îndreptându-mă pe calea pocăinţei, ca să plâng faptele mele cu amar.

Cântarea III-a
Cand se vor pune scaunele la judecata cea înfricoşătoare, atunci faptele tuturor oamenilor se vor vădi; amar va fi atunci păcătoşilor căci se vor trimite la muncă. Deci, aceea ştiind, suflete al meu, pocăieşte-te de faptele tale cele rele.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Dreptii se vor bucura iar păcătoşii vor plânge; ci atunci nimeni nu va putea ajuta nouă, că faptele noastre ne vor osândi pre noi. Drept aceea nu întarzia, ci, mai înainte de sfârşit, pocăieşte-te de faptele tale cele rele.


Slavă...

O, vai de mine cel mult păcătos, care m-am spurcat cu faptele şi cu gândurile, neavând picături de lacrimi de la învârtoşarea inimii mele; ci acum caută la pământ, suflete al meu şi te pocăieşte de faptele tale cele rele.


Şi acum...

Iata, Doamnă, Fiul tău ne învaţă spre bine ; iar eu păcătosul pururea fug de cele bune; ci Tu, ca o milostivă, miluieşte-mă ca să mă pocăiesc de faptele mele cele rele.

Cântarea a IV-a
Desfătată şi plăcută este aici calea dezmierdărilor, dar amară va fi ziua cea de apoi, când se va despărţi sufletul de trup. Deci, pocăieşte-te de acestea, suflete al meu, pentru Împărăţia lui Dumnezeu.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Pentru ce faci strâmbătate săracului? De ce opreşti plata slugilor? Pe fratele tău nu-l iubeşti; desfrânarea şi amărăciunea iubeşti. Deci, lasă acelea suflete al meu şi te pocăieşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu.


Slavă...

O, nebune om! Până când te vei afunda şi ca o albină vei aduna bogăţia ta, care degrab va pieri ca praful şi ca cenuşa? Ci caută mai vârtos Împărăţia lui Dumnezeu.


Şi acum...

Doamnă de Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă pe mine, păcătosul şi mă întăreşte spre fapte bune şi mă păzeşte ca să nu mă răpească pe mine nepregătit moartea cea urâtă; ci mă povăţuieşte, Fecioară, la Împărăţia lui Dumnezeu.

Cântarea a V-a
Adu-ţi aminte, ticălosule om, că de păcate eşti robit, cu minciuna, cu clevetirea, cu vrajba, cu neputinţa, ca de o fiară cumplită. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Mi se cutremură mădularele şi cu totul sunt vinovat, privind cu ochii, auzind cu urechile şi cu totul dându-mă pe mine Gheenei. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?


Slavă...

Pe desfrânatul şi pe tâlharul, care s-au pocăit, i-ai primit, Mântuitorule, iar eu cu lenea păcatului m-am îngreunat şi de cel rău sunt robit. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?


Şi acum...

Ajutătoare minunată şi grabnică tuturor oamenilor, Maica lui Dumnezeu, ajută-mi mie nevrednicului, că sufletul meu cel păcătos aceasta a voit.

Cântarea a VI-a
Pe pământ viaţă desfrânată am vieţuit şi sufletul la întuneric l-am dat; dar acum, Milostive Stăpâne, izbăveşte-mă de toata robia vrăjmaşului şi mă înţelepţeşte ca să fac voia Ta.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cine face unele ca acestea, precum fac eu? Precum zace porcul în tină aşa şi eu slujesc păcatului; ci Tu, Doamne Dumnezeule, scoate-mă din trândăvia aceasta şi-mi dă mie inimă ca să fac voia Ta.


Slavă...

Scoală-te, omule ticălos, aleargă către Dumnezeu mărturisind păcatele tale şi cazi lăcrimând şi suspinând; iar Acela, ca un îndurat, va da ţie ajutor ca să faci voia Lui.


Şi acum...

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Preacurată, păzeşte-ne pe noi de răutăţile celui văzut şi celui nevăzut vrăjmaş şi primeşte rugăciunile noastre şi le du pe acestea Fiului tău şi-mi dă minte ca să fac voia Ta.

Condac
Suflete al meu pentru ce te îmbogăţeşti în păcate? Pentru ce faci voia diavolului? În ce-ţi pui nădejdea? Părăseşte-te de acestea şi te întoarce către Dumnezeu strigând: îndurate Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Icos
Gândeste, suflete al meu la ceasul cel amar al morţii şi la judecata cea înfricoşătoare a Făcătorului Dumnezeu; ca îngerii cei întunecaţi te vor lua pe tine, suflete, şi te vor duce în focul cel de veci. Iar tu, mai înainte de moarte te pocăieşte, strigând: miluieşte-mă, Doamne, pe mine, păcătosul.

Cântarea a VII-a
Nu te nădăjdui, suflete al meu, în bogăţia cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă, că toate acestea nu ştii cui le vei lăsa, ci strigă: Miluieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine păcătosul.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Nu nădăjdui, suflete al meu, în sănătatea trupească cea trecătoare, nici în frumuseţea cea degrab trecătoare, că vezi cum şi cei puternici şi cei tineri mor; ci strigă: Miluieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine nevrednicul.


Slavă...

Adu-ţi aminte, suflete al meu, de viaţa cea de veci, de împărăţia cerului cea gătită Sfinţilor, de întunericul cel osebit şi de mânia lui Dumnezeu, care este asupra celor răi şi strigă: Miluieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine nevrednicul.


Şi acum...

Cazi, suflete al meu, la Maica lui Dumnezeu şi te roagă Ei, că este grabnică ajutătoare celor ce se pocăiesc, ca să roage pe Hristos, Dumnezeul nostru, să mă miluiască pe mine nevrednicul.

Cântarea a VIII-a
Cum nu voi plânge când îmi aduc aminte de moarte? Că am văzut pe fratele meu în groapă, zăcând fără de mărire şi fără de chip. Dar ce aştept? Şi în cine nădăjduiesc? Numai în Tine, Doamne, pe care te rog, ca mai înainte de sfârşit, să mă îndreptezi.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cu ochiul Tău cel milostiv caută spre mine când voi sta înaintea Ta şi voi fi judecat, Unule lesne iertătorule!

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Cred că vei veni să judeci viii şi morţii şi toţi vor sta în a lor rânduială: bătrânii şi tinerii, conducătorii şi supuşii lor, domnii şi judecătorii, bogaţii şi săracii, femeile şi bărbaţii. Oare, cum mă voi afla eu atunci? Drept aceea strig Ţie: Dă-mi, Doamne, mai înainte de sfârşit să mă pocăiesc.


Şi acum...

Preacurată Născătoare de Dumnezeu, primeşte rugăciunea mea cea nevrednică, păzeşte-mă de moartea cea urâtă şi-mi dăruieşte mai înainte de sfârşit să mă pocăiesc.

Cântarea a IX-a
Acum scap la voi, îngeri, Arhangheli şi toate puterile, care staţi înaintea scaunului lui Dumnezeu. Rugaţi-vă către Făcătorul vostru, să fie izbăvit sufletul meu de munca de veci.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Acum plâng către voi, sfinţilor, patriarhilor, împăraţilor şi proorocilor, apostolilor şi arhiereilor şi toţi aleşii lui Hristos, ajutaţi-mi mie la judecată, ca să se mântuiască sufletul meu de întunericul vrăjmaşului.


Slavă...

Acum ridic mâinile mele către voi, sfinţilor mucenici, pustnicilor, preacuvioşilor şi toţi Sfinţii, care vă rugaţi către Dumnezeu pentru toată lumea, ca să se mântuiască sufletul meu în ceasul morţii.


Şi acum...

Maica lui Dumnezeu, ajută-mi mie, celui ce cu totul în Tine nădăjduiesc şi roagă pe Fiul Tău, ca să mă pună pe mine nevrednicul, de-a dreapta Sa, când va şedea să judece viii şi morţii.


Apoi:

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.
C eea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fară de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

„Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul!”

Încă de copil - avea doar patru ani - Semion si-a pus în gand:
„Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul!”
Auzind, mai apoi, de sfintii rusi si minunile savarsite la mormintele lor, tânarul Semion si-a dat seama ca „daca exista sfinti, înseamna ca Dumnezeu este cu noi si n-am nevoie sa strabat tot pamantul sa-L gasesc.”

Sosit în Sfantul Munte la varsta de douazeci si sase de ani, Semion va petrece de acum înainte în m-rea ruseasca Panteleimon (Russikon) - cu exceptia unei scurte rechemari de trei luni acasa în 1905, cu ocazia razboiului ruso-japonez, spre a-si rezolva situatia militara - vreme de patruzeci si sase de ani viata simpla si monotona a oricarui monah aghiorit.
O viata ritmata si împartita între lungile slujbe si privegheri în biserica, pravila de rugaciune personala în chilie, dese spovedanii si cuminecare regulata, munca si ascultare. Esentialul acestor lungi ani de „anonimat” si „banalitate” monastica nu îl constituie însa aceste forme de asceza vazuta, ci lungul proces de desavarsire launtrica, proces prin care Semion va atinge treptat statura duhovniceasca a marilor Parinti de odinioara ai Pustiei si Filocaliei. La acest proces se refera „însemnarile” Cuviosului. Pe baza acestora si a numeroaselor discutii personale avute cu Cuviosul, acesta este reconstituit si descris în detaliu, însotit de ample si valoroase explicatii si digresiuni teologice, în prima parte a admirabilei carti a arhimandritului Sofronie, mentionata mai sus, din care aflam urmatoarele amanunte.
Intrarea lui Semion în manastire a avut ca motivatie de baza un acut simtamant al pacatoseniei care-l facea sa resimta aievea chinurile iadului si care facuse sa se nasca în el o adanca nevoie de pocainta. Abia sosit, dupa cateva zile de reculegere, tanarul Semion face o marturisire generala a tuturor celor savarsite în viata sa, neascunzand sau nejustificand nimic. La sfarsit, duhovnicul îi spune: „Acum ca ti-ai marturisit pacatele înaintea lui Dumnezeu, sa stii ca ele ti-au fost iertate. De acum încolo începe o viata noua. Mergi în pace si bucura-te ca Domnul te-a adus în acest liman al mantuirii.”

(Cuviosul Siluan Athonitul: între iadul deznadejdii si iadul smereniei si iubirii de Hristos - DIAC. IOAN I. ICĂ JR)


Pace si bucurie de la Domnul va doresc si eu, din tot sufletul! Va multumesc ca cititi aceste simple randuri! Doamne ajută!
cu mare drag, Simona

Lecția de fericire: „Suferința nu poartă ceas”

 

Plimbări însorite prin lanul de secară. Zile cu soare, chiar dacă la un capăt al lor legiunile întunecate stau gata de atac. Ne aruncăm în fiecare zi în gol, fără parașută. Credem în iluzii, și e bine, realitatea e prea placidă, seacă și monotonă ca să credem în ea. Poate că neajunsul ar fi că ne îmbrăcăm cu iluzii create de alții, nu ne mai învăluim cu iluziile noastre și nici măcar nu ne mai interesează. Maya, Maya!
Suferința singură nu e o iluzie, aceasta sapă cu adevărat drumuri adânci în noi și ne face să avem nevoie de ea – să fie călăuză, să lumineze locurile prin care fericirea niciodată nu ne-ar duce.
Fericirea ne arată numai locurile dorite de noi, alese de noi; suferința ne educă, este ca o mamă pe care o iubim necondiționat, și care ne spune că trebuie să bem sucul de morcovi, deși noi nu-l suportăm! Dar o credem, și-l bem! Ascultăm ca să ne fie bine într-un final.
Fericirea ne descoperă cum suntem într-un anumit moment, suferința ne arată cum putem fi în orice moment al vieții noastre, în adevăratul moment al vieții, fără alții în jur, fără alte artificii.
Pe când fericirea apare de cele mai multe ori la brațul unui prieten, manifestându-se zgomotos, tumultuos pe drumul larg, suferința apare de cele mai multe ori stingheră, singură, speriată, alegând cărările cele mai mărginașe ale ființei, mai puțin bătătorite.
Fericirea are un răspuns pentru toate lucrurile, stabilește ușor prietenii, împarte ovații, laude și critici, stabilește criterii și structuri. Suferința e inexplicabilă, nici ea nu știe să dea despre ea un răspuns, umblă mereu cu lecția neînvățată, față de fericire care e premiantă întotdeauna. Suferința nu îndrăznește să ceară, să se manifeste orgolios, să pretindă atenție, ea doar este. EXISTĂ. Mai multe nu poate spune, nici măcar pe ea nu se poate striga pe nume, ca atare nu se poate susține sau argumenta.
Fericirea alege locurile cele mai însorite, câmpiile cele mai întinse, florile cele mai frumoase, zonele centrale, pe când suferința e obișnuită cu înghesuiala, are parte doar de locuri întunecate, e alungată la periferie, iar flori nu primește decât la consumarea ei. Locuiește cu exilații, oamenii veseli o ocolesc că-i deprimă, într-un cuvânt, nimeni nu o dorește! Nu e poftită în casa nimănui, în timp ce fericirea e oaspetele cel mai de seamă. Un oaspete permanent, așteptat la cele mai nepotrivite ore. Suferința nu poartă ceas, ea ajunge întotdeauna prea repede. Întotdeauna are timp, întotdeauna ar mai sta, nu se lasă așteptată, doar alungată. Oamenii se obișnuiesc greu cu ea, cade greu, se mișcă greu în sufletel lor, lasă urme, nu e diafană. Cu cât oamenii o alungă, cu atât vine mai hotărâtă înapoi ca un câine credincios. E rece și puternică ca o ploaie de vară care dacă te-a prins pe câmp, ți-o vei aminti mereu.
Fericirea e capricioasă, suferința e darnică. Fericirea se evaporă repede – ca un fulg de nea, suferința e ca o buruiană tămăduitoare, concentrată, cu miros urât, cu efect întârziat, dar TĂMĂDUITOARE.
Fericirea se îmbracă cu haine de marcă, suferința e simplă și dacă are prea mult, dă și la alții. Nu adună...decât lacrimi. Ca să poată aluneca mai bine alții care vin în urmă. E ca un melc cu casa în spate, veșnic pe drum!
Fericirea poartă discuții ușoare, e hazlie, știe când să înceapă și când să pună punct, nu e luată prin surprindere, e dama bine îmbrăcată de la bal, care râde zgomotos, își semnalează prezența și apoi întoarce spatele brusc, plecând orgolioasă cu capul ridicat! Suferința e ca un idiot care se trezește de neunde, un nece care pune întrebări stingheritoare, care deranjează, are mereu ceva de spus, dar în același timp știe să tacă, știe să afirme și știe să nege. Niciodată nu vei purta o discuție plictisitoare cu suferința, știe să asculte, știe să plece sau să ridice privirea, știe să-ți devină prieten.
Fericirea e tata, suferința e mama. Fericirea e tata plecat mereu cu treabă și așteptat, suferința e mama care are grijă de mine și cu care învăț să trăiesc!

 Autor: Mihaela Claudia Condrat

http://reteaualiterara.ro/profiles

Copilul are nevoie să se întoarcă în braţele iubitoare ale mamei sale după fiecare eşec ori nesiguranţă

http://www.sinaxa.net/familiei/2011/05/copilul-are-nevoie-sa-se-int...

Dacă lecţiile bune se întipăresc în suflet cât este încă fraged, nimeni nu le va putea şterge, pentru că, o dată întipărite, se vor întări ca o pecete de ceară. Copilul este încă mic şi plin de teamă. Se înspăimântă uşor şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de orice altceva. Fă uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar aşa cum trebuie. Dacă fiul tău creşte bine, tu vei fi cel dintâi care se va bucura şi al doilea va fi Dumnezeu. Ostenindu-te pentru fiul tău, pentru tine te osteneşti.

 

Sfântul Ioan Gură-de-Aur

Pentru că multe dintre scrisorile primite vizează problemele pe care le ridică educarea copiilor în primii ani de viaţă, revenim asupra acestui subiect, căci, într-adevăr, pornirea copilului în viaţă joacă un rol esenţial în evoluţia sa ulterioară.
La sfârşitul primului an de viaţă, copilul manifestă o mare sensibilitate şi o mare apropiere faţă de mama şi de tatăl său, cărora le sesizează clar intervenţiile diferenţiate.
Timpul trece altfel pentru un copil decât pentru un adult: o zi din viaţa copilului mic este echivalentă cu aproximativ opt zile din viaţa unui om mare. Poate şi pentru aceasta separarea de mamă pe o perioadă mai mare de o lună, începând cu vârsta de şapte luni, are efecte dramatice, putând duce la o adevărată depresie.
La vârsta de un an vom avea un prunc matur, dacă a primit suficientă afecţiune, izvorâtă din prezenţa stabilă şi iubitoare a mamei sale, care este pentru el o persoană vitală.
Mica copilărie ce se va derula între 1 şi 3 ani va însemna, pe de o parte, adâncirea sentimentului de siguranţă şi încredere deja fundamentat şi, pe de altă parte, tinderea către un nou nivel de creştere. Este atât de importantă această perioadă, încât unii autori consideră că până la 3 ani omul dobândeşte 60% din experienţa de viaţă.
Între 1 şi 3 ani, creierul manifestă o amplă expansiune: neuronii se dezvoltă continuu, terminaţiile neuronale şi sinapsele răspunzătoare de stabilirea conexiunilor şi transmiterea influxurilor nervoase se înmulţesc, emisferele cerebrale implicate în adaptare, învăţare şi relaţionare socială se extind şi se activează. La 3 ani, creierul devine asemănător cu cel al adultului în privinţa circumvoluţiunilor şi scizurilor. Deşi toate aceste structuri corticale sunt constituite, ele nu sunt şi consolidate. De aceea vom observa la copilul mic o fragilitate şi labilitate, care se exprimă prin oboseală rapidă, prin trecerea bruscă de la o dispoziţie la alta, printr-o instabilitate în plan psihomotor.
Părintele devine pentru copil un punct de sprijin şi de securitate, o ancoră în aceste momente. Curios în a descoperi mediul, stăpân pe o victorie care-i joacă feste atunci când mai cade alergând, copilul are nevoie să se întoarcă în braţele iubitoare ale mamei după fiecare eşec ori nesiguranţă – şi, de acolo, să pornească din nou explorarea. Este, practic, prima mare experiere a luptei cu obstacolele.
Dacă atunci când micuţul va cădea mama se va arăta speriată şi de îndată îl va cocoloşi, vom observa cum şi copilul izbucneşte într-un plâns uneori de nepotolit. Dacă mama îl va certa sau îl va jigni, neînţelegând că – de pildă – murdărirea hăinuţelor nu a fost voită, copilul va tinde să devină inhibat. Dar dacă mama, pe un ton senin şi dătător de încredere îl va îndemna sau îl va ajuta să revină în picioare (şi eventual amândoi vor drege daunele, scuturând de praf hăinuţa ori adunând cele căzute), copilul va învăţa să cadă şi să se ridice, chipul lui se va însenina o dată cu al mamei şi va porni mai departe, învăţând încetul cu încetul să crească asemenea unui atlet.
Acestea sunt poate lucruri mici, dar, precum spunea şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, poate mulţi vor râde, socotindu-le fără însemnătate. Dimpotrivă, ele sunt foarte importante pentru că părinţii au datoria de a-şi creşte copiii nu oricum, ci antrenându-i ca „atleţi pentru Hristos”.
Când copilul are 1-2 ani, adulţii din casă spun „Ce ştie el? E mic, nu înţelege”. Chiar dacă nu şi-a însuşit încă limbajul verbal, copilul este asemeni unui burete care absoarbe tot ce se petrece în spaţiul său de viaţă, vibrând la orice emoţie semnificativă. Dacă în familie vor fi neînţelegeri ori irascibilitate, micuţul le va oglindi în comportamentul său. De multe ori când sunt agitaţi sau nervoşi, copiii nu fac altceva decât să reflecte o stare a familiei. Aşa că dezvoltarea trupească, sufletească dar şi duhovnicească a unui copil este determinată de ceea ce preia acesta din mediul său şi de purtarea de grijă a celor din jur în privinţa intrării Duhului Sfânt în viaţa lui de zi cu zi – după cum foarte frumos aprecia autoarea ortodoxă Elizabeth White.
Aceeaşi profesoară puncta că dacă vom considera viaţa ca fiind sfântă, dacă o vom percepe ca pe o neîntreruptă călătorie duhovnicească şi dincolo de spaţiul şi timpul liturgic, atunci fiecare moment de zi cu zi va dobândi o importanţă capitală şi fiecare faptă, gând, cuvânt ne va oferi prilejul de-a face un pas spre Dumnezeu. Maica Magdalena de la Essex spunea că nivelul duhovnicesc al unei familii nu se măsoară în cantitatea de rugăciune, ci în gradul de armonie şi odihnă sufletească la care s-a ajuns în acel cămin.
Când copilul este până în trei ani, are o drăgălăşenie aparte, iar adulţii din jurul său nu se prea pot stăpâni să nu-l alinte, să nu-l răsfeţe şi parcă nici nu pot ceda dorinţelor lui: „Lasă copilul!”, „Dă-i copilului ce vrea, nu vezi că plânge?”, „Nu vezi că este mic? Hai la bunica / tata / mama!” ş.a.m.d. Şi aşa, copilul învaţă extrem de repede că între mama şi tata sau între bunici şi părinţi există incongruenţe în numele iubirii pe care fiecare i-o poartă. Şi el, aşa mic cum este, înţelege foarte repede că dacă unul spune „da” şi celălalt spune „nu”, întotdeauna va exista o portiţă de scăpare în a-ţi face voia proprie, chiar dacă îţi este dăunătoare. De aceea, cheia manifestării iubirii părinteşti, începând cu această vârstă, este chiar dozarea iubirii: între permisivitate şi limită, între libertate şi regulă, între blândeţe şi fermitate, în aşa fel încât toţi membrii familiei să fie în acord, iar copilul să trăiască în ascultare, dar fără anularea persoanei sale.
Bineînţeles că acest lucru nu este uşor şi nici simplu, mai ales că fiecare copil este o altă persoană, cu firea lui deosebită (unul mai liniştit sau altul mai energic, unul mai ascultător sau altul mai rebel) şi poate că de multe ori există diferenţe de temperament şi între părinte şi copil, ceea ce complică înţelegerea copilului – însă, în numele iubirii pe care o purtăm, este de folos să ne împropriem faptul că nu numai permisivitatea, dar şi limitarea este o expresie a iubirii.
Din punct de vedere neurologic, la această vârstă creierul copilului este imatur şi fragil. La nivelul activităţii emisferelor cerebrale, predominante sunt acum procesele de excitaţie corticală, care permit maxima receptivitate la stimulările din exterior. Copilul găseşte irezistibil orice element nou, tot mai mult cu cât este mai colorat, pare mai deosebit ori suscita atenţia altui frate. Iar totul trebuie să se întâmple „aici şi acum”. Dacă copilul este într-un moment de linişte, impunerea limitării cu blândeţe dar şi fermitate în glas, exersată congruent în timp, va face ca pruncul să accepte de la sine regula ori interdicţia. Dacă este obosit sau foarte atras de un anume lucru, limitarea poate fi încercată fie prin distragerea atenţiei către un alt obiect (sau o altă activitate), prezentat ca foarte atractiv, fie prin temporizarea satisfacerii dorinţei („da, da” – şi între timp îl atragem către altceva). Aplicând consecvent limita ori regula stabilită în familie de comun acord, îl ajutăm de fapt pe copil să-şi interiorizeze modalităţi de control şi de stăpânire de sine, iar în plan neurologic stimulăm echilibrarea proceselor de excitaţie cu procese de inhibiţie (ilustrarea este oarecum simplistă).
Orice copil are deci nevoie de limite. Limitele pe care el de multe ori le testează la cei mari (plânsul care nu mai conteneşte decât cu primirea lucrului dorit neapărat) sunt tocmai cele care-i creează siguranţă, liniştire şi stabilitate. Este dătător de siguranţă să ştii ce e bun şi ce nu-i bun, ce poţi face şi ce nu – aceasta pentru că mama şi tata o spun, şi nu se contrazic între ei.
De foarte multe ori dificultatea ca părinte este legată de asocierea blândeţii cu fermitatea. Alunecând într-o toleranţă excesivă, copilul se va transforma în timp într-un mic şef – nu din voia lui, ci din voia părintelui său. Alteori fermitatea înseamnă duritate şi asprime excesivă, ea va structura un copil temător, ezitant, inhibat. În alte situaţii, unul dintre părinţi este foarte îngăduitor, iar celalalt este moralizator şi critic. Cu timpul, copilul îl va prefera pe cel „bun” şi va tinde să construiască o mică alianţă împotriva celui „rău”. Părinţii trebuie să analizeze această stare nesănătoasă pentru armonia familiei şi să o corecteze.
E nevoie deci de multă atenţie şi discernământ în creşterea unui copil, căci, după cuvântul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, „aceasta este lucrarea noastră, şi anume să ne educăm pe noi înşine şi să ne obişnuim copiii să facă ce trebuie (…). Să-L rugam pe Dumnezeu să ne ajute în lucrarea noastră. Dacă asta ne-a dat în grijă, atunci de asta să ne îngrijim şi El o să ne ajute. Dar dacă ne vede nepăsători, n-o să ne mai întindă mâna. Dumnezeu nu ne ajuta să dormim. Ne ajută atunci când ne vede ostenindu-ne. Ajutor nu i se dă celui ce lâncezeşte, ci celui care lucrează. Totuşi, bunul Dumnezeu poate şi ne ajută să ne împlinim această menire şi face ca să ne învrednicim toţi de bunătăţile pe care ni le-a făgăduit” (Omilia XXI la Epistola către Efeseni).

Cum trebuie să alunge mintea gândurile cele rele

Un frate l-a intrebat pe un batran: cum trebuie sa alunge mintea gandurile cele rele? Si i-a raspuns: nu poate de la sine nicidecum sa faca aceasta, caci nu are o putere ca aceasta. Ci cand napadesc asupra sufletului, indata trebuie sa alerge cu rugaciune catre Cel ce l-a facut pe el si Acela le topeste ca ceara.

 

 

http://www.sinaxa.net/abc/2011/06/cum-trebuie-sa-alunge-mintea-gand...

Maria şi Marta

Maria şi Marta sunt două surori
alese din lumea cea largă.
Maria-i credinţa ce-nvaţă de zori,
Iar Marta-i credinţa ce-aleargă.
 
Maria stătea ascultând şi simţea
că ceru-şi desferecă poarta.
Să stau ca Maria întruna aş vrea.
Dar Domnul iubea şi pe Marta.
 
Maria şi Marta sunt două surori
ce-n Rai îşi petrec veşnicia.
Iar eu pe pământ parc-aş vrea uneori
când Marta să fiu, când Maria.
 
Iisus pe-amândouă surori le iubea.
Şi-n cer, împreună li-i soarta.
O, fa-mă, Iisuse, în dragostea Ta,
să fiu şi Maria şi Marta...
 
Costache Ioanid

Marta și Maria

Marta slujeste, iar Maria asculta

Aceste două sfinte femei, surori ale lui Lazăr, prietenul lui Hristos, locuiau în Betania, un sat aflat la mică distanţă de Ierusalim. Într-o zi Hristos a fost primit în casa lor. Marta, cea mai mare, se silea slujind Învăţătorului şi, văzând că sora sa, Maria, rămânea tăcută la picioarele lui Iisus ascultând vorbele sale dumnezeieşti, spuse pe un ton mâniat : "Doamne, au nu socoteşti ca sora mea m-a lăsat singură să slujesc ? Spune-i deci să-mi ajute".

Maria partea cea buna si-a ales

Dar Domnul îi răspunse : "Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti dar un lucru trebuie, iar Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea" (Lc. 10, 38-42).

(De aceea Părinţii au considerat pe Maria drept chip al contemplaţiei, de preferat faţă de fapta virtuţii reprezentată de Marta.).

Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua! (Mt. 6, 33).

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie04.htm