Despre duhovnici – pr. Constantin Necula

“Dumnezeu nu te lasa fara semnale luminoase”

- Tocmai de asta se plang multi dintre cei ce si-au gasit pacea sufletului la manastiri. Ca generatia marilor duhovnici se cam duce, ei mor unul dupa altul. Nu mai exista povatuitori statornici, la care sa se duca…

- Intr-adevar, e bine sa ne luam repere batrani intelepti, desi nu stiu daca va aparea foarte repede o generatie de duhovnici chiar atat de valoroasa precum parintii Cleopa, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu etc., acesti oameni cu adevarat “bravi in Duh Sfant”. Dar cine are inima curata si are nevoie de un indrumator, nu se poate sa nu i-l trimita Dumnezeu. Cine spune: “Vai de mine, eu am cautat duhovnic si n-am gasit” minte. Asta inseamna ca nu l-a cautat sau ca l-a cautat doar ca sa-i gadile orgoliile, sa-l scarpine dupa ceafa, sa-i spuna: “Lasa, nu-i nimic, o sa fie bine…”. Asta nu e cautare. Un renumit parinte elen – Gherasim din Chefalonia – era sfatuit chiar in vis ce trebuie sa faca. Deci, Dumnezeu iti trimite si in somn, daca vrei, duhovnicul potrivit. Hristos nu te lasa fara orientare, fara semnale. Ca, pana la urma, duhovnicul nu-i decat unul dintre coordonatorii din turnul de zbor catre imparatia lui Dumnezeu. Dar banchizele luminoase sunt tot timpul in jurul tau. Deci, realmente nu esti lasat fara puncte cardinale. Duhovnicul trebuie sa fie prietenul tau care te apara pe tine de propriile tale neputinte. Sa spuna: “Asta-i bine. Asta nu-i bine…”. Sigur, trebuie tandrete si discretie si tact…

- Cum iti dai seama, ce simti in momentul in care intalnesti duhovnicul “potrivit”?

- Nu spun vorbe mari: preotii astia trebuie sa si-i nasca poporul. De pilda, in biografia parintelui Virgil Gheorghiu este o imagine celebra… Virgil Gheorghiu era nascut undeva la Oglinzi, in Moldova, fiu de preot. De mic a fost suparat ca n-are nume de sfant. O secventa din copilaria lui este, cred, remarcabila. Baieteii din fata casei parohiale jucau “lapte gros”. El s-a imbracat sa iasa la joaca, a venit intre ei, dar copiii i-au spus: “Tu nu!”. El, intristat: “Cum? De ce nu ma lasati sa ma joc cu voi?”. Iar ei i-au zis, foarte seriosi: “Nu! Ca noi aicea vorghim si pi ulita larga, si mai tare, si mai si injuram olecuta… Tu nu! Pentru ca tu vei fi preotul nostru!”. Asadar, societatea isi crestea, isi alegea oamenii de mici, pe care ii respecta ca atare.

- Credeti ca mai exista si azi acest instinct al comunitatii de a-si creste, din sanul ei, propriii preoti?

- Cum sa nu? In unele locuri sunt sigur ca da. Eu, personal, sunt crescut de cartierul meu. Toata deschiderea mea si toata bucuria mea de a fi preot e luata de acolo. Si acum ii am in ochii mei pe toti vecinii care m-au crescut, care m-au ferit, care se ascundeau de mine cand veneau beti ori “se furisau cu vina in casele lor”, care nu injurau niciodata pe scara blocului, cand eram si eu de fata. Ii vedeam. Nici nu banuiam atunci ca voi deveni preot. Dar era ceva ce… simteam. Uite, se puteau certa intre ei cei mari, puteau fi conflicte intre parintii nostri. Cand apaream eu, parca se linisteau imediat. Si era si un cartier interesant acolo, in Brasov, cu un amestec de oameni veniti din Moldova, Oltenia, Maramures, cu foarte multi copii maghiari sau germani… Dar se crea cate o armonie, un respect reciproc exceptional. Asta o stiu clar: eu sunt crescut preot, de cartierul meu.
Si daca ma intrebi, tocmai instinctul asta al comunitatii fata de copii e atacat astazi, inca din scoala. Eu merg in scoli foarte des, le vorbesc copiilor, ii privesc si observ: copiilor li s-a luat bucuria. Din oameni care nu sunt bucurosi nu poti naste preoti! Se nasc internetisti, frustrati virtuali. Mie asta mi se pare astazi grav: arestarea bucuriei. Atunci cand ai ingerul pe umar, nu poti fi niciodata un trist.

sursa: fragment din interviul realizat de Bogdan Lupescu, Formula AS.