Dacă lecţiile bune se întipăresc în suflet cât este încă fraged, nimeni nu le va putea şterge, pentru că, o dată întipărite, se vor întări ca o pecete de ceară. Copilul este încă mic şi plin de teamă. Se înspăimântă uşor şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de orice altceva. Fă uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar aşa cum trebuie. Dacă fiul tău creşte bine, tu vei fi cel dintâi care se va bucura şi al doilea va fi Dumnezeu. Ostenindu-te pentru fiul tău, pentru tine te osteneşti.
Sfântul Ioan Gură-de-Aur
Pentru că multe dintre scrisorile primite vizează problemele pe care le ridică educarea copiilor în primii ani de viaţă, revenim asupra acestui subiect, căci, într-adevăr, pornirea copilului în viaţă joacă un rol esenţial în evoluţia sa ulterioară.
La sfârşitul primului an de viaţă, copilul manifestă o mare sensibilitate şi o mare apropiere faţă de mama şi de tatăl său, cărora le sesizează clar intervenţiile diferenţiate.
Timpul trece altfel pentru un copil decât pentru un adult: o zi din viaţa copilului mic este echivalentă cu aproximativ opt zile din viaţa unui om mare. Poate şi pentru aceasta separarea de mamă pe o perioadă mai mare de o lună, începând cu vârsta de şapte luni, are efecte dramatice, putând duce la o adevărată depresie.
La vârsta de un an vom avea un prunc matur, dacă a primit suficientă afecţiune, izvorâtă din prezenţa stabilă şi iubitoare a mamei sale, care este pentru el o persoană vitală.
Mica copilărie ce se va derula între 1 şi 3 ani va însemna, pe de o parte, adâncirea sentimentului de siguranţă şi încredere deja fundamentat şi, pe de altă parte, tinderea către un nou nivel de creştere. Este atât de importantă această perioadă, încât unii autori consideră că până la 3 ani omul dobândeşte 60% din experienţa de viaţă.
Între 1 şi 3 ani, creierul manifestă o amplă expansiune: neuronii se dezvoltă continuu, terminaţiile neuronale şi sinapsele răspunzătoare de stabilirea conexiunilor şi transmiterea influxurilor nervoase se înmulţesc, emisferele cerebrale implicate în adaptare, învăţare şi relaţionare socială se extind şi se activează. La 3 ani, creierul devine asemănător cu cel al adultului în privinţa circumvoluţiunilor şi scizurilor. Deşi toate aceste structuri corticale sunt constituite, ele nu sunt şi consolidate. De aceea vom observa la copilul mic o fragilitate şi labilitate, care se exprimă prin oboseală rapidă, prin trecerea bruscă de la o dispoziţie la alta, printr-o instabilitate în plan psihomotor.
Părintele devine pentru copil un punct de sprijin şi de securitate, o ancoră în aceste momente. Curios în a descoperi mediul, stăpân pe o victorie care-i joacă feste atunci când mai cade alergând, copilul are nevoie să se întoarcă în braţele iubitoare ale mamei după fiecare eşec ori nesiguranţă – şi, de acolo, să pornească din nou explorarea. Este, practic, prima mare experiere a luptei cu obstacolele.
Dacă atunci când micuţul va cădea mama se va arăta speriată şi de îndată îl va cocoloşi, vom observa cum şi copilul izbucneşte într-un plâns uneori de nepotolit. Dacă mama îl va certa sau îl va jigni, neînţelegând că – de pildă – murdărirea hăinuţelor nu a fost voită, copilul va tinde să devină inhibat. Dar dacă mama, pe un ton senin şi dătător de încredere îl va îndemna sau îl va ajuta să revină în picioare (şi eventual amândoi vor drege daunele, scuturând de praf hăinuţa ori adunând cele căzute), copilul va învăţa să cadă şi să se ridice, chipul lui se va însenina o dată cu al mamei şi va porni mai departe, învăţând încetul cu încetul să crească asemenea unui atlet.
Acestea sunt poate lucruri mici, dar, precum spunea şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, poate mulţi vor râde, socotindu-le fără însemnătate. Dimpotrivă, ele sunt foarte importante pentru că părinţii au datoria de a-şi creşte copiii nu oricum, ci antrenându-i ca „atleţi pentru Hristos”.
Când copilul are 1-2 ani, adulţii din casă spun „Ce ştie el? E mic, nu înţelege”. Chiar dacă nu şi-a însuşit încă limbajul verbal, copilul este asemeni unui burete care absoarbe tot ce se petrece în spaţiul său de viaţă, vibrând la orice emoţie semnificativă. Dacă în familie vor fi neînţelegeri ori irascibilitate, micuţul le va oglindi în comportamentul său. De multe ori când sunt agitaţi sau nervoşi, copiii nu fac altceva decât să reflecte o stare a familiei. Aşa că dezvoltarea trupească, sufletească dar şi duhovnicească a unui copil este determinată de ceea ce preia acesta din mediul său şi de purtarea de grijă a celor din jur în privinţa intrării Duhului Sfânt în viaţa lui de zi cu zi – după cum foarte frumos aprecia autoarea ortodoxă Elizabeth White.
Aceeaşi profesoară puncta că dacă vom considera viaţa ca fiind sfântă, dacă o vom percepe ca pe o neîntreruptă călătorie duhovnicească şi dincolo de spaţiul şi timpul liturgic, atunci fiecare moment de zi cu zi va dobândi o importanţă capitală şi fiecare faptă, gând, cuvânt ne va oferi prilejul de-a face un pas spre Dumnezeu. Maica Magdalena de la Essex spunea că nivelul duhovnicesc al unei familii nu se măsoară în cantitatea de rugăciune, ci în gradul de armonie şi odihnă sufletească la care s-a ajuns în acel cămin.
Când copilul este până în trei ani, are o drăgălăşenie aparte, iar adulţii din jurul său nu se prea pot stăpâni să nu-l alinte, să nu-l răsfeţe şi parcă nici nu pot ceda dorinţelor lui: „Lasă copilul!”, „Dă-i copilului ce vrea, nu vezi că plânge?”, „Nu vezi că este mic? Hai la bunica / tata / mama!” ş.a.m.d. Şi aşa, copilul învaţă extrem de repede că între mama şi tata sau între bunici şi părinţi există incongruenţe în numele iubirii pe care fiecare i-o poartă. Şi el, aşa mic cum este, înţelege foarte repede că dacă unul spune „da” şi celălalt spune „nu”, întotdeauna va exista o portiţă de scăpare în a-ţi face voia proprie, chiar dacă îţi este dăunătoare. De aceea, cheia manifestării iubirii părinteşti, începând cu această vârstă, este chiar dozarea iubirii: între permisivitate şi limită, între libertate şi regulă, între blândeţe şi fermitate, în aşa fel încât toţi membrii familiei să fie în acord, iar copilul să trăiască în ascultare, dar fără anularea persoanei sale.
Bineînţeles că acest lucru nu este uşor şi nici simplu, mai ales că fiecare copil este o altă persoană, cu firea lui deosebită (unul mai liniştit sau altul mai energic, unul mai ascultător sau altul mai rebel) şi poate că de multe ori există diferenţe de temperament şi între părinte şi copil, ceea ce complică înţelegerea copilului – însă, în numele iubirii pe care o purtăm, este de folos să ne împropriem faptul că nu numai permisivitatea, dar şi limitarea este o expresie a iubirii.
Din punct de vedere neurologic, la această vârstă creierul copilului este imatur şi fragil. La nivelul activităţii emisferelor cerebrale, predominante sunt acum procesele de excitaţie corticală, care permit maxima receptivitate la stimulările din exterior. Copilul găseşte irezistibil orice element nou, tot mai mult cu cât este mai colorat, pare mai deosebit ori suscita atenţia altui frate. Iar totul trebuie să se întâmple „aici şi acum”. Dacă copilul este într-un moment de linişte, impunerea limitării cu blândeţe dar şi fermitate în glas, exersată congruent în timp, va face ca pruncul să accepte de la sine regula ori interdicţia. Dacă este obosit sau foarte atras de un anume lucru, limitarea poate fi încercată fie prin distragerea atenţiei către un alt obiect (sau o altă activitate), prezentat ca foarte atractiv, fie prin temporizarea satisfacerii dorinţei („da, da” – şi între timp îl atragem către altceva). Aplicând consecvent limita ori regula stabilită în familie de comun acord, îl ajutăm de fapt pe copil să-şi interiorizeze modalităţi de control şi de stăpânire de sine, iar în plan neurologic stimulăm echilibrarea proceselor de excitaţie cu procese de inhibiţie (ilustrarea este oarecum simplistă).
Orice copil are deci nevoie de limite. Limitele pe care el de multe ori le testează la cei mari (plânsul care nu mai conteneşte decât cu primirea lucrului dorit neapărat) sunt tocmai cele care-i creează siguranţă, liniştire şi stabilitate. Este dătător de siguranţă să ştii ce e bun şi ce nu-i bun, ce poţi face şi ce nu – aceasta pentru că mama şi tata o spun, şi nu se contrazic între ei.
De foarte multe ori dificultatea ca părinte este legată de asocierea blândeţii cu fermitatea. Alunecând într-o toleranţă excesivă, copilul se va transforma în timp într-un mic şef – nu din voia lui, ci din voia părintelui său. Alteori fermitatea înseamnă duritate şi asprime excesivă, ea va structura un copil temător, ezitant, inhibat. În alte situaţii, unul dintre părinţi este foarte îngăduitor, iar celalalt este moralizator şi critic. Cu timpul, copilul îl va prefera pe cel „bun” şi va tinde să construiască o mică alianţă împotriva celui „rău”. Părinţii trebuie să analizeze această stare nesănătoasă pentru armonia familiei şi să o corecteze.
E nevoie deci de multă atenţie şi discernământ în creşterea unui copil, căci, după cuvântul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, „aceasta este lucrarea noastră, şi anume să ne educăm pe noi înşine şi să ne obişnuim copiii să facă ce trebuie (…). Să-L rugam pe Dumnezeu să ne ajute în lucrarea noastră. Dacă asta ne-a dat în grijă, atunci de asta să ne îngrijim şi El o să ne ajute. Dar dacă ne vede nepăsători, n-o să ne mai întindă mâna. Dumnezeu nu ne ajuta să dormim. Ne ajută atunci când ne vede ostenindu-ne. Ajutor nu i se dă celui ce lâncezeşte, ci celui care lucrează. Totuşi, bunul Dumnezeu poate şi ne ajută să ne împlinim această menire şi face ca să ne învrednicim toţi de bunătăţile pe care ni le-a făgăduit” (Omilia XXI la Epistola către Efeseni).
foarte adevarate si intelepte cuvinte.
RăspundețiȘtergere