Pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“,
Editura Doris, Bucuresti, 1998
“Cea dintai si cea mai importanta caracteristica a Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite o reprezinta faptul ca este o slujba de seara. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujba a Sfintei Impartasanii ce urmeaza Vecerniei. La inceputul dezvoltarii sale era lipsita de solemnitatea pe care o are astazi, asa incat legatura sa cu slujba zilnica de seara (Vecernia) era mai mult decat evidenta. Prima problema se refera, deci, la caracterul vesperal al Liturghiei. Stim deja ca in traditia ortodoxa Sfanta Euharistie este intotdeauna precedata de o perioada de postire deplina. Acest principiu general explica faptul ca pentru Sfanta Euharistie, diferita ca forma de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o ora anume, pentru ca timpul savarsirii sale depinde, in primul rand, de caracterul zilei in care ea urmeaza a fi savarsita. Astfel, la un praznic mare, Tipicul randuieste o impartasanie foarte matinala, deoarece privegherea indeplineste rolul postului sau pregatirii. Pentru un praznic mic, fara priveghere, Sfanta Euharistie este mutata la o ora tarzie, astfel incat – cel putin teoretic – in oricare din zilele saptamanii ea trebuie sa aiba loc la pranz. In cele din urma, in zilele in care se randuieste un post aspru sau deplin de-a lungul zilei, Sfanta Euharistie – “intreruperea” postului – se primeste seara.
Intelesul acestor randuieli, care din nefericire sunt complet uitate si neglijate astazi, este foarte simplu. Sfanta Euharistie fiind intotdeauna sfarsitul pregatirii, plinirea nadejdii, isi are timpul sau de savarsire sau kairos, corelat cu durata postului deplin. Acesta din urma fie ia forma unui Priveghi de toata noaptea, fie se tine individual. In timp ce zilele de Miercuri si Vineri ale Postului Mare sunt zile de abstinenta totala, slujba Sfintei Impartasanii, care este plinirea postului, devine o praznuire de seara. Aceeasi logica se aplica si pentru ajunul Craciunului si cel al Bobotezei, care sunt de asemenea zile de postire deplina, si in care, deci Sfanta Euharistie se savarseste dupa slujba vecerniei. Daca, totusi, ajunul acestor praznice cade Sambata sau Duminica, care in traditia ortodoxa sunt zile euharistice, abstinenta “totala” se randuieste Vinerea. Alt exemplu: daca Buna Vestire cade intr-una din zilele Postului Mare (zilele de rand ale saptamanii), savarsirea Sfintei Euharistii este randuita dupa slujba vecerniei. Aceste randuieli, care pentru multi par a fi arhaice si nesemnificative astazi, descopera, de fapt, principiul fundamental al spiritualitatii liturgice ortodoxe: Sfanta Euharistie este intotdeauna sfarsitul pregatirii si plinirea nadejdii; iar zilele de abstinenta si post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregatire, sunt “incununate” cu Impartasania de seara.
Miercurea si Vinerea in timpul Postului, Biserica randuieste o abstinenta totala de la mancare pana la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru Impartasirea din timpul Postului care, dupa cum am spus mai devreme, reprezinta unul din cele mai importante mijloace sau “arme” in lupta duhovniceasca de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovnicesti si fizice, ele sunt luminate de asteptarea primirii viitoarei impartasiri cu Trupul si Sangele lui Hristos, iar aceasta asteptare ne intareste in efortul nostru atat duhovnicesc cat si fizic; il transforma in osteneli ce cauta spre bucuria Impartasaniei de seara. “Ridica-voi ochii mei la munti, de unde vine ajutorul meu“.
Iar apoi, in lumina apropiatei intalniri cu Hristos, cat de serioasa si cat de importanta devine ziua pe care trebuie sa o petrec in ocupatii obisnuite; cat de multe lucruri triviale si insignifiante, care umplu existenta mea zilnica si cu care sunt atat de obisnuit incat nu le mai acord atentie, capata o noua semnificatie. Fiecare cuvant pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l savarsesc, fiecare gand care-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile si fie se afla in “acord” cu nadejdea mea in Hristos, fie in opozitie cu aceasta. Insusi timpul, pe care de obicei il “risipim” atat de usor, se descopera in adevaratul sau sens, fie ca timp al mantuirii, fie al osandei. Intreaga noastra viata devine ceva ce a fost cladit prin venirea lui Hristos in aceasta lume – inaltarea la El sau departarea de El, in intuneric si nimicire.
Nicaieri nu gasim mai bine si mai deplin descoperit adevaratul sens al postirii si al Postului Mare decat in zilele Impartasaniei de seara - nu numai sensul Postului ci si al Bisericii si al vietii crestine in totalitatea ei. In Hristos, toata viata, tot timpul, toata istoria, Cosmosul insusi s-au transformat in asteptare, pregatire, nadejde, inaltare. Hristos a venit; Imparatia va veni! In “lumea aceasta” putem numai sa anticipam slava si bucuria Imparatiei. Ca si Biserica, noi parasim lumea aceasta in duh si ne intalnim la masa Domnului, unde in taina inimii noastre contemplam lumina si stralucirea Sa necreata. Aceasta pregustare ne este daruita totusi pentru ca sa dorim si sa iubim Imparatia si, mai mult, pentru o comuniune harica desavarsita cu Dumnezeu in “ziua cea fara de seara” ce va sa vina. Iar de fiecare data cand, anticipat, am gustat “pacea si bucuria Imparatiei” ne intoarcem in aceasta lume si ne regasim din nou pe un drum lung, ingust si dificil. De la praznic ne intoarcem la viata postului – la pregatire si asteptare. Asteptam seara acestei lumi care ne va face partasi la “bucuria stralucirii sfintei slave a lui Dumnezeu“, la inceputul care nu va avea sfarsit.
Tipicul
In Biserica primara, cand crestinii erau foate putini si foarte bine “testati”, exista practica administrarii Sfintelor Daruri credinciosilor la sfarsitul Sfintei Impartasanii de Duminica pentru Impartasirea lor zilnica particulara acasa. Euharistia obsteasca si plina de bucurie a zilei Domnului a fost “extinsa” in totalitatea timpului si vietii omului. Totusi, aceasta practica a fost intrerupta cand cresterea membrilor Bisericii, transformarea crestinismului intr-o religie de masa, au scazut inevitabil intensitatea duhovniceasca caracteristica primelor generatii crestine si a fortat autoritatile sa ia masuri impotriva intrebuintarii gresite a Sfintelor Daruri. In Apus, acest lucru a condus la aparitia Euharistiei zilnice – una din trasaturile caracteristice traditiei liturgice si pietatii apusene dar care, de asemenea, este izvorul unei transformai importante a intelegerii intime asupra Euharistiei. O data ce Sfanta Euharistie a fost lipsita de caracterul sau “festiv” si a incetat sa mai fie praznic al Bisericii, devenind parte integranta a ciclului zilnic, usa a fost deschisa catre asa-numitele mise (liturghii) “particulare” care, la randul lor, au alterat din ce in ce mai mult toate celelalte elemente ale cultului.
In Rasarit, totusi, intelegerea, initial eshatologica, centrata pe Imparatia lui Dumnezeu si plina de bucurie a Sfintei Euharistii, nu a fost niciodata inlaturata si, cel putin teoretic, Sfanta Liturghie, chiar si astazi nu este o simpla parte a ciclului zilnic. Savarsirea ei este intotdeauna o sarbatoare, iar ziua savarsirii ei intotdeauna a dobandit o conotatie duhovniceasca a Zilei Domnului. Dupa cum am subliniat, Sfanta Euharistie este incompatibila cu postul si nu se savarseste in zilele de rand ale Postului Mare. Astfel, o data ce Impartasania zilnica de acasa a incetat, aceasta nu a fost inlocuita in Rasarit cu savarsirea zilnica a Sfintei Euharistii, ci a dat nastere la o noua forma de Impartasanie cu Darurile pastrate de Duminica sau de la praznuirea “festiva”. Este foarte posibil ca, la inceput, aceasta slujba “mai inainte sfintita” sa nu fi fost limitata doar la Postul Mare, ci sa fi fost comuna tuturor perioadelor de post din Biserica. Iar apoi, deoarece numarul praznicelor – mari sau mici – crescuse si determinase savarsirea Sfintei Euharistii mai des, Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a devenit o trasatura liturgica caracteristica Postului Mare si, incetul cu incetul, sub influenta duhului liturgic al Postului, a acelei “tristeti stralucitoare” de care am vorbit a capatat acea frumusete si solemnitate unica ce o fac sa fie culmea duhovniceasca a slujbelor Postului.
Slujba incepe cu Vecernia cea Mare, desi doxologia (binecuvantarea de inceput) de la inceput este “euharistica” – “Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh…” – si plaseaza intreaga praznuire in perspectiva Imparatiei, care este perspectiva duhovniceasca a Postului si a postirii. Psalmul de seara (Psalmul 104) – “Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul…” – este cantat ca de obicei, urmat apoi de Litia Mare si de a optsprezecea parte sau catisma a Psaltirii. Aceasta catisma este randuita pentru fiecare zi de rand a Postului. Ea consta din Psalmii 120-134, numiti “cantarile Treptelor”. Ele erau cantate pe treptele templului de la Ierusalim – ca imnuri ale poporului adunat pentru slujba, pregatindu-se pentru a-L intalni pe Dumnezeul lor: “Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: In casa Domnului vom merge!” (Psalmul 121, 1). “Iata, acum binecuvantati pe Domnul toate slugile Domnului, care stati in casa Domnului; in curtile casei Dumnezeului nostru. Noaptea ridicati mainile voastre spre cele sfinte si binecuvantati pe Domnul. Te va binecuvanta Domnul din Sion, cel ce a facut cerul si pamantul” (Psalmul 134).
In timp ce acesti psalmi sunt cantati, slujitorul ia Painea sfintita pastrata din Duminica de dinainte si o pune pe Sfantul Disc. Apoi pe Proscomidiar, toarna vin in potir si acopera Sfintele Daruri, asa cum se face de obicei inaintea Sfintei Liturghii. Trebuie sa mentionam ca toate acestea se savarsesc de catre preot “fara a zice ceva”. Aceasta randuiala subliniaza caracterul pragmatic al acestor acte, pentru toate rugaciunile rostite la Euharistia duminicala.
Dupa iesirea cu Sfanta Evanghelie si dupa imnul de seara “Lumina lina…” se citesc cele doua pericope vechi-testamentare randuite din Cartea Facerii si Pildele lui Solomon. Un ritual aparte insoteste citirea acestora, purtandu-ne inapoi la timpul in care Postul era inca axat pe pregatirea catehumenilor pentru Botez. In timp ce pericopa din Cartea Facerii este citita, o lumanare aprinsa se asaza pe Sfanta Evanghelie de pe altar, iar dupa citirea pericopei, preotul ia lumanarea si cadelnita si binecuvanteaza cu ele credinciosii rostind: “Lumina lui Hristos lumineaza tuturor“. Lumanarea este simbolul liturgic al lui Hristos – Lumina lumii. Asezarea sa pe Sfanta Evanghelie in timpul citirii pericopei din Vechiul Testament semnifica faptul ca toate profetiile sunt implinite in Hristos, Care a deschis mintea apostolilor Sai, “ca ei sa poata intelege Scripturile“. Vechiul Testament ne conduce catre Hristos, asa cum Postul ne conduce catre luminarea Botezului. Lumina Botezului unind pe catehumeni cu Hristos va deschide mintile acestora spre intelegerea invataturii Sale.
Dupa citirea celei de-a doua pericope din Vechiul Testament, traditia randuieste cantarea a cinci versete din Psalmul de seara (psalmul 140) – incepand cu versetul doi: “Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta…”. Deoarece Psalmul 140 este deja cantat la locul sau obisnuit – inainte de Vohod – ne putem intreba care este sensul celei de-a doua cantari acestor versete. Se poate presupune pe baza anumitor indicatii ca aceasta practica trimite in urma la primele faze ale dezvoltarii Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite. Probabil ca in vremea cand aceasta liturghie nu capatase inca solemnitatea si complexitatea de astazi, ci consta doar in administrarea Sfintei Impartasanii la vecernie, aceste versete erau cantate ca imn al Sfintei Impartasanii. Astazi, ele formeaza, totusi, o minunata introducere de pocainta pentru a doua parte a slujbei – Liturghia propriu-zisa a Darurilor mai inainte sfintite.
Aceasta a doua parte incepe cu liturghia catehumenilor – adica un set de rugaciuni si cereri speciale pentru aceia care se pregatesc pentru Botez. La “injumatatirea Postului” – in Miercurea celei de-a patra saptamani – rugaciuni si cereri speciale sunt adaugate pentru photizomenoi – “cei pregatiti pentru luminare“. Sunt subliniate, o data in plus, originea si caracterul initial al Postului ca pregatire pentru Botez si Paste.
Dupa ce catehumenii sunt lasati sa plece, se citesc doua rugaciuni ce introduc “Liturghia credinciosilor”. Mai intai, cerem curatirea sufletului nostru, a trupului si a mintii:
“…si ochiul sa fie ferit de toata vederea cea vicleana, si auzul nestrabatut de cuvinte desarte, iar limba curata de vorbe necuviincioase. Curateste buzele noastre sa fie ferite de faptele rele si sa lucreze cele bine placute tie, toate madularele si gandurile nostre intarindu-le cu harul Tau”.
Cea de-a doua rugaciune ne pregateste pentru Iesirea cu Sfintele Daruri:
“Caci iata, Preacuratul Lui Trup si de viata facatorul sange, in acest ceas intrand, va sa se puna inainte pe aceasta masa de taina, fiind inconjurat in chip nevazut de multimea ostirilor ingeresti. Si ne daruieste noua impartasirea cu acestea, ca printr-insele, luminandu-ne cu ochiul gandului nostru, fii ai luminii si zilei sa ne facem”.
Apoi urmeaza cel mai solemn moment al intregii slujbe: purtarea Sfintelor Daruri la altar. Din punct de vedere exterior, aceasta iesire este similara cu Vohodul Mare al Sfintei Euharistii, dar intelesul sau liturgic si duhovnicesc este, desigur, total diferit. Din toata slujba Sfintei Euharistii, aici avem procesiunea de daruire: Biserica se aduce pe sine, viata sa, viata membrilor sai si chiar pe aceea a intregii Creatii ca ofranda lui Dumnezeu, ca restatornicire a jertfei depline a lui Hristos. Amintindu-L pe Hristos, ea aminteste pe toti aceia a caror viata Hristos a luat-o asupra-Si, pentru rascumpararea si mantuirea lor. Liturghia darurilor mai inainte sfintite, nu este punere inainte, nu exista Jertfa, nu este Euharistie, nu este sfintire, ci taina prezentei lui Hristos in Biserica este descoperita si lucratoare.
Este necesar sa notam aici faptul ca in traditia liturgica ortodoxa, diferita in aceasta privinta de practica latina, nu se intalneste venerarea Darurilor euharistice in afara Sfintei Impartasanii. Caci pastrarea Darurilor ca taina pastrata, folosite pentru Impartasirea bolnavilor sau in alte situatii de urgenta, este o traditie relevanta, care nu a fost pusa niciodata la indoiala in Biserica Ortodoxa. Am mentionat deja ca in Biserica primara exista chiar o practica a “auto-impartasirii” particulare acasa. Avem astfel prezenta permanenta a Sfintelor Daruri si absenta venerarii lor. Mentinand simultan aceste doua atitudini, Biserica Ortodoxa a evitat periculosul rationalism sacramental al Apusului. Impinsi de dorinta de a afirma – impotriva protestantilor – obiectivitatea “prezentei reale” a lui Hristos in darurile euharistice, latinii, de fapt, au separat venerarea de Sfanta Impartasanie. Facand aceasta, ei au deschis usa unei periculoase deviatii duhovnicesti de la adevaratul scop al Sfintei Euharistii si chiar al Bisericii insasi. Scopul Bisericii si al Tainelor sale nu este acela de a “sfinti” bucati sau elemente de materie si, facandu-le astfel sacre sau sfinte, sa le opuna celor profane. In schimb, scopul ei este de a realiza comuniunea vietii omului cu Dumnezeu, cu “cunoasterea lui Dumnezeu, inaltarea la Imparatia lui Dumnezeu“. Sfintele Daruri sunt mijloace ale acestei comuniuni, hrana acestei noi vieti, dar ele nu sunt scop in sine. Pentru ca Imparatia lui Dumnezeu nu este “mancare si bautura, ci pace si bucurie in Duhul Sfant“. Intocmai cum in aceasta lume mancarea isi indeplineste functiile sale numai atunci cand este consumata si astfel transformata in viata, asa si noua viata a lumii ce va sa vina ne este daruita prin impartasirea cu “hrana nemuririi“. Biserica Ortodoxa evita in mod consecvent venerarea Sfintelor Taine in afara Sfintei Impartasanii, pentru ca singura venerare reala este aceea cand ne facem partasi Trupului si Sangelui lui Hristos, cand “lucram in aceasta lume asa cum El a facut-o“. Cat despre protestanti, acestia, in frica lor de orice conotatie “magica”, tind sa “spiritualizeze” Taina atat de mult incat ajung sa nege prezenta Trupului si a Sangelui lui Hristos in afara Sfintei Impartasanii. Din nou, aici, Biserica Ortodoxa, prin practica pastrarii Sfintelor Daruri, reface adevaratul echilibru. Darurile sunt date pentru Sfanta Impartasanie, dar realitatea Sfintei Impartasanii se bazeaza pe realitatea Sfintelor Daruri. Biserica nu speculeaza asupra modului in care avem prezenta lui Hristos in Sfintele Daruri. Ea interzice folosirea lor pentru orice alt act decat acela al Sfintei Impartasanii. Ea nu dezvaluie, ca sa spunem asa, prezenta lor in afara Sfintei Impartasanii, ci crede cu tarie ca asa cum Impatasania ce va sa vina este “deja in mijlocul nostru“, asa cum Hristos S-a inaltat la cer si sta de-a dreapta Tatalui si va fi de asemenea cu noi pana la sfarsitul lumii, asa si calea de impartasire cu Hristos si Imparatia Sa, hrana nemuririi este intotdeauna prezenta in Biserica.
Aceasta conotatie teologica ne duce inapoi la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite si la “epifania” Darurilor sfintite, apogeul solemn al acesteia. Aceasta “mare iesire” s-a dezvoltat din necesitatea de a aduce (la altar) Darurile sfintite, intrucat la inceput acestea erau tinute nu pe altar ci intr-un loc special, uneori chiar in afara Bisericii. Acest “transfer” va capata, firesc, o mare solemnitate, deoarece el exprima liturgic venirea lui Hristos si sfarsitul unei zile lungi de postire, rugaciune si asteptare, venirea acelui ajutor, a acelei mangaieri si bucurii pe care am asteptat-o:
“Acum Puterile ceresti impreuna cu noi nevazut slujesc, ca iata intra Imparatul slavei, Iata Jertfa tainica savarsita de dansele este inconjurata. Cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem, ca partasi ai vietii vesnice sa ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia”.
Sfintele Daruri sunt asezate pe altar, apoi, pregatindu-ne pentru Sfanta Impartasanie, cerem:
“… sfinteste sufletele si trupurile noastre ale tuturor, cu sfintire nestearsa; ca in cuget curat, cu fata neinfruntata, si cu inima luminata, impartasindu-ne cu aceste Dumnezeiesti si Sfinte Taine si printr-insele vii facandu-ne sa ne unim cu Insusi Hristosul Tau… Care a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu intru Mine ramane si Eu intru el;…sa ne facem Biserica a Preasfantului si inchinatului Tau Duh, izbavindu-ne de toata uneltirea diavoleasca… si sa dobandim bunatatile cele fagaduite noua, impreuna cu toti sfintii Tai…”
Urmeaza apoi Rugaciunea Domneasca, care este intotdeauna actul nostru ultim de pregatire pentru Sfanta Impartasanie, pentru ca, fiind rugaciunea lui Hristos Insusi, inseamna ca primim intelepciunea lui Hristos ca intelepciune a mintii noastre, rugaciunea Sa catre Tatal Sau ca rugaciune a noastra, voia Sa, dorinta Sa, viata Sa – ca a noastra. Iar apoi, Sfanta Impartasanie incepe in timp ce credinciosii canta imnul Sfintei Euharistii: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul!“
In cele din urma, dupa ce am savarsit slujba, suntem invitati sa “mergem in pace“. Ultima rugaciune rezuma sensul acestei slujbe, a acestei Sfinte Impartasanii de seara, a legaturii acesteia cu nevointa noastra din timpul Postului.
“Stapane, Atottiitorule, Cel ce cu intelepciune ai zidit toata faptura si pentru nespusa Ta purtare de grija si multa bunatate a Ta, ne-ai adus pe noi intru aceste preacinstite zile, spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre infranarea poftelor si spre nadejdea invierii; care in patruzeci de zile ai dat in mana slujitorului Tau Moise tablele cele cu dumnezeiesti slove, da-ne si noua, Bunule, lupta cea buna sa luptam, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si sfintei Invieri.”
Pana atunci poate fi intuneric afara, iar noaptea prin care noi trebuie sa umblam si in care trebuie sa traim, sa luptam si sa rabdam, poate fi lunga. Insa lumina pe care am vazut-o acum lumineaza intunericul. Imparatia a carei prezenta in aceasta lume nu pare sa fie descoperita de nimic ne-a fost daruita “in taina”; bucuria si pacea ei ne insotesc cand suntem gata sa urmam calatoria Postului“.
