“Vor fi vremuri când tăcerea va fi mai de folos decât vorba”

Bunul Dumnezeu să-l odihnească pe părintele cu drepții și cu sfinții!
Veșnica lui pomenire!


http://www.razbointrucuvant.ro/2011/09/27/a-plecat-dintre-noi-si-parintele-adrian-fageteanu/

Viața Sfântului Ignatie al Antiohiei

Sfântul Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu) este considerat ca fiind "unul din caracterele cele mai originale ale Bisericii primare". Toate informatiile despre el provin din cele "sapte scrisori" autentice ale sale (certificate de Irineu, Origen, Eusebiu si Ieronim). Ne este descris pe larg, in trasaturi de foc, ceea ce a facut ca numele sau de Ignatie sa fie derivat din cuvantul latin "ignis" (foc). In toate formulele de adresare din introducerile celor sapte scrisori, el se numeste "Teoforul". Sfantul Ignatie a fost al treilea episcop al Antiohiei (daca Petru a fost primul) sau al doilea (daca Evodiu a fost primul). Martiriul Sfantului Ignatie este un lucru cert, el fiind condamnat sa fie sfasiat de fiare si, de la Antiohia la Roma, a mers sub escorta a 10 soldati - numiti de el "leoparzi" (Romani, V, 1). Spre Roma, a mers parte pe mare, parte pe uscat (prin Asia Mica si prin Europa).

Cu ocazia acestui drum si-a redactat si scrisorile sale. S-a oprit la Smirna, unde a fost oaspetele Sfantului Policarp si unde a primit delegatiile si episcopii Bisericilor din Efes, Magnesia (pe Meandur si Tralli) carora, la despartire, le-a dat o scrisoare de multumire si de sfaturi adresate comunitatilor lor. Tot de aici, el scrie si crestinilor din Roma, pentru a-i ruga sa nu intervina la autoritati spre a-1 salva de la moarte. La Troada afla vestea fericita a incetarii persecutiei in Biserica Antiohiei; tot de aici trimitand scrisori crestinilor din Filadelfia, celor din Smirna si lui Policarp insusi. A traversat apoi Macedonia (pe via Ignatia), pana la Dyrrachium (Durazzo), trecand pnn Filipi si Tesalonic. Filipenii l-au primit cu multa dragoste, scriind antiohienilor prin Sfantul Policarp si rugandu-l pe acesta sa le trimita scrisorile Sfantului Ignatie, pe care le avea. Aceasta cerere a provocat scrisoarea Sfantului Policarp catre filipeni.

Dupa relatarea antiohiana, Sfantul Ignatie a suferit moartea prin fiare (animale) in amfiteatru, catre sfarsitul spectacolelor date de Traian in cinstea victoriei acestuia impotriva dacilor (apectacolele tinand un an - 107). Din trupul sau n-au ramas decat oasele cele mai tari, pe care crestinii, ridicandu-le, le-au dus in Antiohia, unde ele au primit inca de la inceput un adevarat cult.

Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfantul Ignatie la 20 decembrie, iar cea catolica la 1 februarie.

Opera

Sfantului Ignatie i s-au atribuit mai multe opere decat a scris aceste in realitate.
Autentice sunt numai cele sapte scrisori adresate:
1. efesenilor
2. magnesienilor
3. trallienilor
4. romanilor
5. filadelfienilor
6. smirnenilor
7. Sfantului Policarp.

Autenticitatea acestor opere e garantata de scrisoarea Sfantului Policarp catre filipeni, de Eusebiu si de Ieronim.

http://www.crestinortodox.ro/

Mistica martiriului

Osandit sa fie sfasiat de fiare, Ignatie face o ucenicie aspra: pazitorii lui se poarta asemenea leoparzilor (Catre Romani V, 1)! Prada acestei suferinte continue, Ignatie nu mai nazuieste decat si mai fierbinte la consumarea martiriului. Scriindu-le romanilor, le interzice sa intervina in favoarea lui pentru a-l scapa de coltii fiarelor (Rom. IV). Unii termeni pot duce cu gandul la o desconsiderare a vietii prezente si la dispret pentru materie. Astfel, cativa comentatori s-au gandit la o infiltrare de idei gnostice: „Dorinta mea pamanteasca a fost rastignita si nu mai salasluieste in mine foc sa iubesc materia, ci se afla in mine o apa vie care murmura inlauntru-mi: «Vino catre Tatal!»" (Rom. VII, 2).

Aluziile evidente la invatatura Evangheliei a patra (vezi In 4, 10; 7, 38; 14) arata cu prisosinta ca Ignatie nu se situeaza pe taramul teoretic al unei doctrine despre duh si materie, ci pe planul eminamente personal al intalnirii cu Iisus Hristos. Problema lui Ignatie este de a deveni "paine curata a lui Hristos", de a fi cu adevarat ucenic al lui Hristos, alaturandu-se acestuia dincolo de moarte (Rom. IV, 2-3). Elementul cel mai remarcabil este legatura dintre autenticitatea celebrarii euharistice si realismul unirii cu Hristos. Se poate spune ca Ignatie a trait atat de intens taina painii si a potirului euharistice, incat vrea sa se alature lui Hristos participand la jertfa Sa. Leac al nemuririi (Catre Efeseni XX, 2), Euharistia nu dispretuieste existenta de aici, ci permite ca, in viata noastra de zi cu zi, sa ne alaturam prin Hristos, intr-o impreuna-praznuire, Unului Dumnezeu manifestat prin Fiul Sau Iisus Hristos (Magn. VIII, 2).

Nu este uluitor sa constatam ca unele dintre temele esentiale ale disputei din Antiohia se gasesc dezvoltate si actualizate la Ignatie? Este dovada ca lectia lui Pavel a dat roade. Gloria lui Ignatie consta in a fi asociat intr-o invatatura aflata sub semnul experientei sale traditiile venite de la Pavel si cele ale lui Ioan. Punand la socoteala si Evanghelia dupa Matei, care a cunoscut o atat de larga raspandire in Biserica veche, constatam astfel ca Antiohia a fost unul din creuzetele in care s-a faurit dogma de credinta universala.

Edouard Cothenet

Îndemn la rugăciune...

La îndemnul unei prietene dragi, am citit în această seară cu o atenție sporită unul dintre psalmii minunați ai lui David și, într-adevăr, am „descoperit” acolo multe făgăduințe ale Domnului, la care trebuie să luăm seama, dacă ne dorim mântuirea.
Mai rostisem și altă dată psalmul 36, însă parcă niciodată nu l-am înțeles îndeajuns, sau nu m-am străduit să iau aminte la cuvintele adevărate..
Este atât de frumos și mângâietor, iar închierea lui reia promisiunea vieții celei veșnice celor ce nădăjduiesc în Domnul:
„Iar mântuirea drepţilor de la Domnul, că apărătorul lor este în vreme de necaz.
Şi-i va ajuta pe ei Domnul şi-i va izbăvi pe ei şi-i va scoate pe ei din mâna păcătoşilor şi-i va mântui pe ei că au nădăjduit în El.”


„...prea des uităm ca noi avem un Dumnezeu care face minuni,un Dumnezeu care are toată puterea în cer si pe Pamant, un Dumnezeu care este Persoană- care ne aude si vorbește cu noi. Nu trebuie să ne temem decât să facem păcate, în rest totul se poate rezolva

asta vrea și Hristos de la noi, să ne zidim unii pe alții”


De aceea este bineplăcută înaintea Domnului vorbirea cu folos și comuniunea în același duh dintre frați.. cel al credinței și al nădejdii mântuitoare. Să ne ajute Domnul Dumnezeu și să binecuvinteze pe creștinii de pretutindeni potrivit făgăduințelor Sale!amin

Psalmul 36

1. Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea.
2. Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece.
3. Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi hrăneşte-te cu bogăţia lui.
4. Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale.
5. Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini.
6. Şi va scoate ca lumina dreptatea ta şi judecata ca lumina de amiază.
7. Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea.
8. Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti.
9. Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor moşteni pământul.
10. Şi încă puţin şi nu va mai fi păcătosul şi vei căuta locul lui şi nu-l vei afla.
11. Iar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta de mulţimea păcii.
12. Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui, cu dinţii săi.
13. Iar Domnul va râde de el, că mai înainte vede că va veni ziua lui.
14. Sabia au scos păcătoşii, întins-au arcul lor ca să doboare pe sărac şi pe sărman, ca să junghie pe cei drepţi la inimă.
15. Sabia lor să intre în inima lor şi arcurile lor să se frângă.
16. Mai bun este puţinul celui drept, decât bogăţia multă a păcătoşilor.
17. Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar Domnul întăreşte pe cei drepţi.
18. Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană şi moştenirea lor în veac va fi.
19. Nu se vor ruşina în vremea cea rea şi în zilele de foamete se vor sătura.
20. Că păcătoşii vor pieri, iar vrăjmaşii Domnului, îndată ce s-au mărit şi s-au înălţat, s-au stins, ca fumul au pierit.
21. Împrumută păcătosul şi nu dă înapoi, iar dreptul se îndură şi dă.
22. Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El, de tot vor pieri.
23. De la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea lui o va voi foarte.
24. Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui.
25. Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine;
26. Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi.
27. Fereşte-te de rău şi fă binele şi vei trăi în veacul veacului.
28. Că Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; în veac vor fi păziţi. Iar cei fără de lege vor fi izgoniţi şi seminţia necredincioşilor va fi stârpită.
29. Iar drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el.
30. Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată.
31. Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui.
32. Pândeşte păcătosul pe cel drept şi caută să-l omoare pe el;
33. Iar Domnul nu-l va lăsa pe el, în mâinile lui, nici nu-l va osândi, când se va judeca cu el.
34. Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea Lui! Şi te va învăţa pe tine ca să moşteneşti pământul; când vor pieri păcătoşii vei vedea.
35. Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului.
36. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui.
37. Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace.
38. Iar cei fără de lege vor pieri deodată şi urmaşii necredincioşilor vor fi stârpiţi.
39. Iar mântuirea drepţilor de la Domnul, că apărătorul lor este în vreme de necaz.
40. Şi-i va ajuta pe ei Domnul şi-i va izbăvi pe ei şi-i va scoate pe ei din mâna păcătoşilor şi-i va mântui pe ei că au nădăjduit în El.

Despre rugăciune și milostivirea lui Dumnezeu

Maxim, un sfânt grec din secolul 4, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mișcat încât se gândește că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munții din apropiere și își impune să se roage fără încetare.
Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia știa Tatăl nostru și alte câteva rugăciuni. Începe așadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul și noaptea nu întârzie a se lăsa și, odată cu noaptea, o mulțime de zgomote neliniștitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatece, cele mai puternice ucigându-le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într-o lume unde domnește pericolul, moartea, cruzimea; înțelege că este pierdut dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru și Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele și ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă...
La mulți ani după aceea, întâlnește un pustnic foarte bătrân care-l întreabă cum a învățat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m-a învățat.” Îi explică apoi cum s-a obișnuit încetul cu încetul cu zgomotele și pericolele din zi și din noapte; cum ulterior s-au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilității și, ceva mai târziu, atacuri și mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie-ți milă de mine, Doamne!” Apoi, într-o bună zi, după paisprezece ani de asemenea viețuire, Domnul i-a apărut. În clipa aceea, liniștea, pacea, seninătatea s-au sălășluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufișuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situație”. Înțelesesem în sfârșit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine!” Știa, de acum înainte, că nu există pacea inimii și a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinței, decât în milostivirea lui Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie Bloom, „Școala Rugăciunii”

Din „Fragmente neodihnite” - revista Apostolia (nr.39) - iunie 2011, publicație a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale - apare cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Iosif

Părintele Arsenie Papacioc

"Dacă te temi de moarte, nu poţi apăra şi nu poţi să dai cuvînt bun. Trebuie să trăim cu conştiinţa morţii; nu putem ocoli moartea şi toată viaţa ne pregătim pentru ea. Dar dincolo de moarte ne aşteaptă fericirea veşnică, dacă îl urmăm pe Hristos. Aşadar, orice preot, ca şi orice creştin, trebuie să mărturisească Adevărul cu orice preţ. Căci, pînă la urmă, nici nu avem ce pierde. În cel mai rău caz ne omoară, dar pentru asta nu trebuie să ne îndulcim poziţia. Sînt duhovnici buni la noi, însă e nevoie de eroism să împlineşti cunoştinţele."

Plângerea lui Adam – de Sfântul Siluan Athonitul (fragment)

“Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu geamat mare suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand: “Am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc“. Nu-i parea rau atat de rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care in fiece clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar mai apoi a pierdut harul, face experienta chinului lui Adam. Sufletul e bolnav si ii pare tare rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine:

Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!“

Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci pentru pacatul sau toate au pierdut pacea si iubirea.

Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, omorat de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea: “Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii”. Si aceasta intristare a lui era mare, ca marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga:

“Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut.

Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi.“

Adam plangea:

“Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc.”

Dupa izgonirea din rai, Adam s-a imbolnavit cu sufletul si de intristare a varsat multe lacrimi. Tot asa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tanjeste dupa El si spune:

“Unde esti Tu, Doamne? Unde esti Tu, Lumina mea?

De ce Ti-ai ascuns fata Ta de la mine? De multa vreme sufletul meu nu Te mai vede si tanjeste dupa Tine si Te cauta cu lacrimi.“

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai vad in sufletul meu? Ce-L impiedica sa vieze in mine? Iata ce: nu este in mine smerenia lui Hristos si iubirea de vrajmasi.”

Dumnezeu este iubire nesaturata si cu neputinta de descris.

Adam mergea pe pamant si de multele sale suferinte plangea din inima, dar cu mintea se gandea la Dumnezeu; si cand trupul lui era neputincios si nu mai putea varsa lacrimi, chiar si atunci duhul lui ardea dupa Dumnezeu, pentru ca nu putea uita raiul si frumusetea lui; dar, mai mult decat orice, Adam iubea pe Dumnezeu si insasi aceasta iubire il atragea cu putere spre El.

“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slaba nu poate intelege cum tanjeai dupa Dumnezeu si cum purtai osteneala pocaintei.

O, Adame, tu vezi ca eu, copilul tau, ma chinui pe pamant; mic este focul in mine si iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, canta-ne cantarea Domnului, ca sufletul meu sa se veseleasca in Domnul si sa se lupte sa-L laude si sa-L slaveasca cum Il lauda in ceruri heruvimii si serafimii si cum toate cinurile ceresti ale Ingerilor Ii canta cantarea intre it -sfanta!

O, Adame, parintele nostru, canta-ne cantarea Domnului, ca tot pamantul sa te auda si toti fiii tai sa-si inalte mintea spre Dumnezeu si sa se bucure de rasunetul cantarii ceresti si sa uite amaraciunile lor pe pamant!”

Duhul Sfant e iubire si dulceata sufletului, mintii si trupului. Si cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela ziua si noaptea se avanta nesaturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru ca iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar cand sufletul pierde harul, atunci cauta din nou cu lacrimi pe Duhul Sfant.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela nu-L poate cauta cu lacrimi, si sufletul lui e neincetat framantat de patimi; mintea lui e ocupata cu ganduri pamantesti si nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici sa cunoasca pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfant. (…)


Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand:

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat cel dintai, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Lui fata de noi?“.

Repetabila povară

de Adrian Păunescu

Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, înca vii, respirând tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Câta munca în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamâni
Fii batrâni ce suntem, cu parintii batrâni
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prasila de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are parinti, pe pamânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dânsii copii?
Pe pamântul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orasel, într-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, înca nu e pierdut,
Cine are parinti are înca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pâna-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, când n-ai ce sa-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curând,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce înca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduita de plâns.

Despre ascultare

interviu cu Pãrintele Teofil realizat de Sabin Vodã

Ascultarea este o virtute care are în vedere porunca lui Dumnezeu.

Ascultarea urmeazã totdeauna dupã poruncã, urmeazã totdeauna dupã o îndrumare, deci ascultarea e determinatã de ceea ce vrea Dumnezeu când e vorba de raportarea sufletului omului la Dumnezeu. Atunci e vorba si de o poruncã, de un îndemn, de un sfat, de o îndrumare pe care o dã Dumnezeu, iar ascultarea e conformarea cu ceea ce vrea Dumnezeu.
Deci ascultarea urmeazã totdeauna dupã o poruncã, totdeauna dupã îndemn, totdeauna dupã sfat si în cazul în care nu se tine seama de acestea, atunci cel care nu tine seama de acestea nu este în ascultare ci în neascultare, în neluare aminte fatã de ceea ce i se cere.

.....................................................

http://biserica.org/Publicatii/1995/NoI/10_index.html

O mamica are nevoie imediata de ajutorul nostru

Ajutati-ne sa o ajutam pe Gabi!

http://pentrugabi.blogspot.com/

...primit pe e-mail. Dumnezeu sa o ajute pe Gabriela sa se vindece!

”Gabriela este prietena noastra. Ea are 29 de ani si trei baieti. Luca si Matei sunt gemenii, bruneti,neastamparati ca mai toti baietii de 5 ani. Ioan, cel mai mic este blond si are o inclinatie speciala pentru masinutele rosii.
Cand o intrebi cum ii cheama Gabriela iti raspunde: ‘din cei patru apostoli lipseste Marcu’. Si rade.

Sotul Gabrielei, Cosmin Neamtu, a terminat Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti.

Anul acesta voiau sa plece la mare. La sfarsitul lunii iulie. De asta iarna pe Gabriela o durea un picior si cum durerea devenise sacaitoare s-a hotarat sa mearga la doctor.

La sectia Ortopedie- Traumatologie a Spitalului Militar din Bucuresti Gabrielei i s-a facut o punctie- biopsie la nivelul soldului care devenise atat de dureros incat nu mai putea dormi. De altfel, cu greu fura 2-3 ore de somn pe noapte.
Rezultatul anatomopatologic: osteosarcom condroblastic. Respectiv cancer al osului.

Pentru a se putea trata REPEDE SI EFICIENT Gabriela trebuie sa ajunga in strainatate. Va fi necesar sa i se amputeze soldul apoi sa i se reconstruiasca. Inainte de operatie va urma tratament citostatic. In Romania nu exista o banca de masa osoasa, absolut necesara pentru reconstructia soldului. Suma necesara este de aproximativ 30.000 euro, pe care daca am fi avut-o azi ar fi fost bine sa fie deja operata.

Va rugam sa o ajutati pe Gabriela sa ii vada mari pe cei trei copii ai ei! Pomeniti-o in rugaciunile voastre,iar pe cei care puteti, va rugam sa faceti o cat de mica donatie in conturile afisate.

Neamţu Gabriela
1) cont in eur RO98 RNCB 0092 0771 4882 0002
deschis la BCR sucursala UNIVERSITATE , Bucuresti
2) cont in ron RO28 RNCB 0092 0771 4882 0001
deschis la BCR sucursala UNIVERSITATE, Bucuresti

Daca 2600 de oameni ar da cate 50 Ron suma ar fi acoperita… daca ar da cate 10 ron 13000 de oameni… calcule ale unor oameni care isi iubesc prietena si care spera…

Bineinteles ca de un mare ajutor puteti fi daca veti difuza acest mail la cat mai multe persoane, in speranta ca suma necesara se va strange cat mai repede. Orice suma contezeaza, oricat de mica! oricat… ajutati-ne! Si ajutati-ne repede! Suntem contra cronometru…



Cu multumiri
Dr. Lavinia-Olivia NIŢOIU
Medic rezident Medicina de Familie,
Medic specialist Medicina de Laborator
0763 563 693

Dr. Nicoleta ENACHE
Medic specialist Medicina de Familie
0722 650 412

PS: pentru orice intrebari, nelamuiri nu ezitati sa ne contactati.”

http://pilde31.ning.com/forum/topics/cafelutaceaiul-lunii-iulie?x=1&id=5100932%3ATopic%3A123275&page=28#comments

Femeia, în viziunea părintelui Arsenie Papacioc

„Femeia care e bună, nimic nu-i mai bun!”

Am cununat odată pe cineva, şi când am ajuns la citirea din apostol unde citeţul spune: “iar femeia să asculte de bărbat”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt, şi i-am spus: “Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculti!” Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, când poţi să judeci - pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci - nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii.

Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor.
Există un instinct în noi. Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mânăstire nu eram, dar mă gândeam la asta. Un student la politehnică se îndrăgostise de o studentă foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. N-o cunoşteam, că nu putea să pătrundă oricine până la mine, dar el o iubea… Am cunoscut-o apoi. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.
Cum vi se pare, preacuvioase, după experienţa aceasta foarte lungă atitudinea faţă de femeie, în general, sau în relaţia dintre bărbat şi femeie, a evoluat înspre pozitiv sau înspre negativ?
În general, a evoluat spre înflorire, spre pozitiv. Dar, spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există şi foarte multe cazuri când femeile abia îşi mai suferă bărbaţii: sunt beţivi, chiar necredincioşi. Au rămas în ateismul anilor trecuţi şi femeile se luptă din răsputeri să-i aducă şi pe ei la credinţă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar alţii spun: “Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit?” Sunt şi cazuri din acestea, dar sunt şi foarte multe familii în care există întelegere duhovnicească. Însă te fură şi treburile. De aceea noi, ca duhovnici şi preoţi, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăresti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: “Doamne miluieşte”? Să poţi să intri apoi în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu.

Nu există „jumătatea mea”

Credeti că fiecare om are o jumătate a lui?
Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Nu există grad de rudenie între soţ şi soţie, pentru că ei sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întâi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există “jumătatea mea”. E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar.

„Să preţuiţi femeia”

Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie mai întâi de toate să ştiti să preţuiti femeia foarte mult. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă. Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de o iubire desăvârşită îl face să muncească, să câştige războaiele, să-şi rezolve problemele.
Să ştiti că femeia nu gândeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.

/sfaturiortodoxe.ro/


http://logos.md/2009/11/24/femeia-in-viziunea-parintelui-arsenie-papacioc/

DE SĂRBĂTOARE

de Elena Drăniceriu,
Parohia Nașterea Maicii Domnului – Roma II

E zi de sărbătoare a portului românesc,
În Italia românii spre Episcopie pornesc,
Îmbrăcați în ii pe care râuri de flori înfloresc,
Ce par poienile montane ce în tăcere se-nsoțesc.
Pe altițe, crini și trandafiri răsar,
Pe cămașă cresc brazi și frunze de stejar,
Si-n inimile emoționate e foc și jar,
Că mi-i costumul de la străbunicul sau străbunica, dar.
Și marama-i borangic vechi de peste 100 de ani,
Iar vâlnicul aș spune că-i de când acei romani,
Veniră să cucerească Dacia cu acea mână de șoimani,
Ce-n țărână, prin trădave, îi culcară mii de traiani.
Fir de aur și argint pe vâlnice și catrință,
Strălucesc ca-n rugăciuni a creștinilor credință,
Ce-n nopți lungi privegheau pentru a soților biruință,
Cosând, țesând, plângând, rugând pe Dumnezeu de mântuință.
Și acum Preasfințite Siluan,
Vă îndemnăm în costum vecui de oltean,
Vin roșu din beciurile Voievodului Ștefan,
Și-am mai pus Preasfințite într-un coș,
O pâine românească lângă vinul roș,
Slană ardelenească și prazul oltenesc,
Gata este Doamne prânzul românesc!
Tricolorul cântă în inima mea,
Unul e Treimea, Trei Provincii - ȚARA MEA –
Prescură de lumină învelită în azur,
Liturghie Sfântă-n al izvoarelor murmur,
Una e Treimea! Trei Provincii - ȚARA MEA –

Roma, 2 iulie 2011 – Cu ocazia Festivalului Portului Popular Românesc - Ediția a II-a

Povestea bunicului meu - de Leon Magdan

"Copil fiind, imi petreceam verile la tara, la bunici. Iar casa bunicilor, batraneasca si mica, era pentru mine cea mai primitoare si incapatoare casa din lume, caci aici se gaseau laolalta toate bucuriile copilariei: linistea si intelegerea dintre bunici, curatenia si ordinea din casa lor unde nici macar timpul nu se grabea, jucariile cele mai fantastice incropite din cateva nimicuri, mirosul imbietor al bucatelor gatite de bunica, mii si mii de mici bucurii care impreuna formeaza cea mai mare si mai intensa bucurie- copilaria. De fiecare data cand ploua, ne strangeam nepoteii in jurul bunicului si il rugam sa ne spuna o poveste, ori sa ne istoriseasca o intamplare de pe front...
Insa cel mai frumos lucru pe care bunicul ni l-a povestit a fost intr-o dupa-amiaza cand...
-Bunicule, ne mai spui o poveste? Te rugam frumos, haide!
-Daca ma rugati, fie. Va las pe voi sa alegeti: va spun Povestea printului neinvins, sau Legenda codrilor fara sfarsit, ori, daca vreti, va povestesc ce mi s-a intamplat cand m-a chemat Dumnezeu sa ma intalnesc cu El!
-Cum, bunicule, te-a chemat Dumnezeu? Cand? Si ce s-a intamplat? Hai, spune-ne, te rugam!
-Ei, mai usor, nazdravanilor, ca va spun tot, dar s-o luam cu binisorul si de la-nceput. Odata, cand eram mai tanar, am visat intr-o noapte ca stateam singur in fata casei si deodata o voce puternica m-a strigat. Ma uit in josul ulitei, nimeni, ma uit in susul ei, nici tipenie. Glasul acela puternic m-a strigat iar, si abia atunci am inteles ca vocea venea de sus, din cer. Era glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus sa ma pregatesc pentru a doua zi si sa vin sa ma intalnesc cu El, caci ma asteapta.
-Unde, bunicule?
-Nu a mai apucat sa-mi spuna, ca de atata emotie si nerabdare m-am trezit din somn si visul s-a spulberat. Dar simteam ca nu e un vis oarecare, ci unul important pe care trebuia sa-l urmez. Asa ca dimineata m-am pregatit cum se cuvine pentru o asemenea intalnire: m-am spalat, mi-am facut rugaciunea si mi-am pus hainele cele mai bune. Dar cand am ajuns la poarta, incotro s-o iau? Oare unde ma astepta Dumnezeu? mi-am zis si am grabit pasii intr-acolo. Nu era nici duminica, nici vreo sarbatoare mai importanta, asa ca Biserica era zavorata. M-am asezat cuminte pe o bancuta din fata sfantului lacas si am asteptat cu rabdare. mi-am spus. Asa ca m-am hotarat sa astept cat va fi nevoie. Si cum stateam asa si ma gandeam la cat de norocos sunt sa fiu chemat chiar de Dumnezeu, aud deodata in spatele meu un planset de copil. Ma intorc si, ce sa vezi!, un baiat de prin sat, inalt de-o schioapa, dar neastamparat ca frunza plopului, venea pe drum cu un genunchi zdrelit si oracaia cat il tinea gura de ziceai ca-i sfarsitul lumii.
-Ce-ai patit, mai prichindocea?
-Aoleu, nene, incepu el printre lacrimi si suspine, am alergat la vale si nu stiu cum, da` m-am impiedicat si uite ce rana am la picior si aoleu, ce ma mai doare...!
- Stai, mai viteazule, ca nu mori tu dintr-atata!
Si l-am luat cu vorba buna, am scos apa de la fantana din curtea Bisericii, i-am spalat rana si i-am legat bine piciorul cu batista alba si curata pe care o aveam la mine. Prichindelul s-a inveselit, mi-a multumit, si a zbughit-o apoi la joaca de-i sfaraiau calcaiele. M-am intors pe bancuta si m-am asezat linistit, sa-L astept pe Dumnezeu, caci onoare mai mare ca asta nici ca se poate. Cum stateam eu asa, iaca trece pe drum parintele si, vazandu-ma in curtea Bisericii, imi striga:
-Tii, ce bine s-a nimerit sa vii tocmai azi, ca tare nevoie mai aveam de ajutorul dumitale.
-Cu placere, parinte, dar la ce?
-Pai, uite care e necazul: usa mare a Bisericii s-a subrezit si abia o mai pot deschide cand vin oamenii la slujba, mi-e si frica sa nu vina odata gramada peste lume. De mult voiam eu sa o repar si tare bine mi-ar prinde ajutorul dumitale, caci te stiu om harnic si priceput.
-Si uite-asa, din vorba-n vorba, ne apucaram de treaba. Mai cu priceperea noastra, mai cu mila Domnului, am vazut treaba sfarsita cu bine. Ti-era mai mare dragul sa deschizi acum usa mare a Bisericii si sa-i treci pragul. Asa ca am inceput sa facem si curat in biserica, sa fie totul primenit si primitor. Am batut bine covoarele, am facut curat in sfantul altar si, in cateva ceasul, ti-era mai mare dragul sa treci pragul sfintei noastre Biserici. Parintele mi-a multumit, a inchis sfantul lacas si a plecat.
Trecuse deja de miezul zilei si dupa atata vreme si mai ales, dupa atata munca, ma cam razbise foamea. Am dat o fuga pana acasa si mi-am luat in graba cate ceva de-ale gurii: o paine proaspata, o bucata de branza buna si cateva mere si m-am grabit sa ma intorc in curtea Bisericii, caci Dumnezeu putea aparea oricand.
M-am asezat pe bancuta sa mananc, dar chiar atunci am zarit pe drum un calator ostenit. L-am intrebat de vrea sa isi traga sufletul o clipa langa mine si l-am invitat la masa. Omul mi-a multumit din suflet, caci caldura zilei si praful drumului il istovisera. A mancat cu placere si la plecare mi-a multumit frumos.
Iar stateam singur pe bancuta de lemn si asteptam. Incepea sa se insereze si, marturisesc, m-am cam speriat, caci nu intelegeam de ce intarzie atata Bunul Dumnezeu, caci El ma chemase la intalnire. Mi-ar fi fost drag sa ma vada Domnul asa cum venisem eu dimineata, vesel si cu hainele curate. Acum eram obosit si hainele mele se facusera totuna dupa curatenia din Biserica. Nici macar batista n-o mai aveam sa-mi sterg sudoarea de pe frunte...
Se intunecase de-a binelea cand, cu parere de rau, m-am hotarat sa ma intorc acasa, unde m-am culcat. Eram atat de trist...Dar, dragii mei, ce credeti ca s-a intamplat: am avut iarasi acelasi vis, in care Bunul Dumnezeu imi spunea ca ma mai asteapta si altadata sa ma intalnesc cu El.

Dar ce credeti ca mi-a raspuns Dumnezeu:
Uite-asa s-a intamplat, dragii mei, si incepand de atunci, am cautat sa ma intalnesc mereu cu Dumnezeu, in tot ce faceam, in orice lucru important sau marunt, facandu-le pe toate cu mult drag si intelegere, cu rabdare si bunatate. La orice pas in viata poti face ceva bine sau ceva rau, dar daca alegi calea cea buna in viata, Dumnezeu este cu tine. Asa ca aveti grija, caci Dumnezeu va asteapta in fiecare zi la intalnirea cu El. Chiar si copiii ca voi, cat ar fi de mici, pot face mult bine: sa nu minta, sa ii ajute pe perinti cum pot, sa nu se certe, sa invete bine si sa se roage, iar sufletul lor se va umple de bucurie si dragoste. Eu unul asa am trait toata viata mea, cautand sa ma intalnesc in fiecare zi cu Dumnezeu, si asa sa faceti si voi, dragii bunicului!>>
Au trecut multi ani de atunci dar povestea bunicului o pastrez si acum in mintea mea, iar cand cineva imi cere ajutorul, incerc sa fiu si eu asemenea bunicului meu, sa fac totul cu bucurie si rabdare, caci nu se stie niciodata cand si unde ma intalnesc si eu cu Bunul Dumnezeu.”
(Leon Magdan)

http://sareaortodoxiei.ning.com/forum/topics/in-casa-bunicilor

http://www.sfintiiarhangheli.ro/sa-ne-vindecam-iertand

http://pilde31.ning.com/


Seminarul iertarii - o usa catre sufletul tau - o usa catre Dumnezeu!
Deschide-o si tu!

http://www.sfintiiarhangheli.ro/sa-ne-vindecam-iertand


Seminar Duhovnicesc "Să ne vindecăm iertând" - format pdf

Tot mai multe persoane apelează la noi pentru a afla soluţii la numeroasele şi dureroasele probleme pe care ni le ridică viaţa. După părerea noastră, soluţia nu poate fi găsită decât de fiecare persoană în parte în directă conlucrare cu Harul lui Dumnezeu. Sfânta Biserică are şi ne oferă mijloacele prin care dobândim Harul, iar nouă ne revine datoria de a învăţa să-l păstrăm şi să lucrăm cu el.

În acest sens, seminariile de formare organizate de Centrul nostru sunt ocazii de a dobândi sau perfecţiona asemenea abilităţi. Rezultatele obţinute până în prezent sunt, cu mila lui Dumnezeu, încurajatoare. Din păcate, atât spaţiul cât şi timpul nostru sunt limitate şi nu putem satisface cererile tuturor celor doritori.

Ca urmare, oferim, cu titlul de încercare, seminarul online "Iertarea se învaţă?". Răspunsul îl va da fiecare participant, după ce va parcurge sesiunile acestui seminar.

Poate participa oricine şi va beneficia cel care îşi va face "temele" cu toată seriozitatea.

Noi publicăm materialele necesare pentru fiecare sesiune iar cursanţii sunt rugaţi să ne trimită temele pe adresa: iertare@gmail.com. Prima temă primită va fi considerată înscriere la seminar. Fiecare temă va fi studiată şi practicată timp de o săptămână sau şi mai mult, dacă e nevoie.

Vă asigurăm de confidenţialitatea corespondenţei. Dacă aveţi reţineri, puteţi folosi un pseudonim. Pentru noi contează lucrarea lăuntrică.

Precizăm că învăţătura din suportul de curs nu ne aparţine. Noi doar am prelucrat şi adaptat diferite studii pe care le-am menţionat, atunci când au fost luate din surse semnate de autorii lor. De aceea vă recomandăm să mergeţi mai departe în devenirea dumneavoastră adăpându-vă direct de la aceste surse.

Suntem conştienţi de neajunsurile acestei metode "virtuale", dar Îl rugam pe Bunul Dumnezeu să lucreze şi în aceste condiţii. Nădejdea noastră este ca, în timp, să se formeze grupuri de suport în parohii pentru o comunicare vie şi faţă către faţă în jurul Părintelui sau a unui specialist din parohie. Cei doritori ne pot contacta pentru informare şi formare.

Până atunci, Îl rugăm pe Domnul să ne binecuvânteze lucrarea şi să lucreze cu fiecare cursant în parte aşa cum numai El ştie.

Şi nu uitaţi: Dumnezeu trebuie căutat acolo unde este El în Sfânta Sa Biserică: în Sfintele Taine, în Sfintele Slujbe, în Rugăciune, în inima noastră, în faptele bune făcute în Numele Lui!

Pacea şi bucuria Domnului cu noi cu toţi!

Maica Siluana

Pașii lui Dumnezeu

Un om, ajuns in rai, i-a cerut lui Dumnezeu sa-i descopere viata pe care a trait-o. Dumnezeu i-a infatisat-o ca si cand ea s-a desfasurat pe nisipul unei plaje. Omul a vazut ca in momentele de bucurie erau patru urme de pasi pe nisip, ale lui si ale lui Dumnezeu. Dar in clipele de suferinta, erau numai doua urme. Mahnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: "De ce in momentele grele m-ai lasat singur?". Acesta i-a raspuns: "In clipele de suferinta erau doar urmele mele, pentru ca atunci te purtam pe brate".



http://www.crestinortodox.ro/pilde/pasii-dumnezeu-125294.html



sau... o altă variantă...

„Am avut un vis intr-o noapte...

Mergeam pe o plaja, iar Dumnezeu pasea alaturi de mine,

Pasii ni se imprimau pe nisip, lasand o urma dubla:

Una era a mea, cealalta a Lui.

Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri

Reprezentau o zi din viata mea...

M-am oprit ca sa privesc in urma

Si am revazut toti pasii care se pierdeau in departare.

Dar am observat ca in unele locuri, in loc de doua urme,

Nu mai era decat una singura...

Am revazut filmul vietii mele...

Ce surpriza!

Locurile in care nu se vedea decat o singura urma

Corespondeau cu zilele cele mai intunecate ale existentei mele:

Zile de neliniste si de rea-vointa,

Zile de egoism sau de proasta dispozitie,

Zile de incercari si de indoiala,

Zile de nesuportat,

Zile in care eu fusesem de nesuportat...

Si atunci, intorcandu-ma spre Domnul, am indraznit sa-i reprosez:

"Totusi ne-ai promis ca vei fi cu noi in toate zilele!

De ce nu ti-ai tinut promisiunea?

De ce m-ai lasat singur in cele mai grele momente din viata,

In zilele cand aveam cea mai mare nevoie de Tine?..."

Iar Domnul mi-a raspuns:

"Dragul meu, zilele pentru care n-ai vazut

Decat o singura urma de pasi pe nisip sunt zilele in care te-am purtat pe brate..."

Părintele Cleopa despre Sfânta Spovedanie

Articol preluat de aici: http://www.sinaxa.net/abc/page/176/

Una din marile datorii duhovnicești, atât ale monahilor cât și ale creștinilor este mărturisirea păcatelor.


Trebuie să știm mai întâi că toți greșim înaintea lui Dumnezeu, unii mai mult, alții mai puțin, și nimeni nu este fără de păcat.


Acest lucru ni-l arată Sfânta Scriptură care zice:
Toți multe greșim. Iar de vom zice că păcat nu avem, pe noi înșine ne înșelăm și adevărul nu este în noi; iar dacă ne vom mărturisi păcatele, credincios și drept este Dumnezeu, ca să ne ierte nouă păcatele și să ne curățească pe noi de toată întinăciunea și nedreptatea.

Dacă mi-am mărturisit cu căință păcatele cele trupești și cele sufletești și m-am spovedit curat, preotul, numai dacă a pus mâna pe cap și a zis rugăciunea de dezlegare, păcatele mele s-au ridicat.
Iar dacă nu m-am dus cu căință și cu pregătire cuvenită și n-am știut să mă mărturisesc curat să descopăr toate păcatele mele, să primesc canon pentru ele și să le părăsesc, pot să fac o mie de dezlegări la cel mai iscusit duhovnic că păcatul, otrava, a rămas tot în mine.

De aceea folosul, valoarea cea scumpă a Sfintei Spovedanii nu ține de preot, ci de mine. Eu, dacă mă duc cu toată sfințenia, cu toată convingerea în fața lui Dumnezeu – că, atunci când mă duc în fața preotului, înaintea lui Dumnezeu mă duc, că preotul este numai un martor – trebuie să-i spun toate păcatele mele.
Altfel crezi că în ziua judecății preotul poate să-ți ajute ceva, dacă n-ai spus drept?
Doamne ferește! Preotul n-a putut dezlega la spovedanie decât ce i-ai spus tu. Iar dacă tu ai avut
vreo rezervă și ai ținut vreun păcat nespus, toate păcatele le ai îndoite. Așa spun Sfinții Părinți, pentru că ai crezut că Dumnezeu nu știe ce ai făcut tu.

Iată condițiile pe care trebuie să le îndeplinească spovedania:
1. Spovedania trebuie să se facă înaintea duhovnicului
2. Spovedania trebuie să fie completă și să nu ascundă nimic din cele făptuite
3. Spovedania trebuie să fie făcuta de bună voie
4. Spovedania să fie făcuta cu umilință
5. Spovedania să nu fie prihănitoare ( să nu dăm vina pe alții, nici măcar pe diavoli )
6. Spovedania se cuvine să fie dreaptă ( să spui adevărul, fără rușine )
7. Spovedania să fie hotărâtoare ( să luăm hotărârea de a nu mai păcătui )

Când te duci la mărturisire cu părere de rău și cu căință și îți recunoști greșelile, îi spui preotului câte ții minte. Dar ca să ții minte și să faci o mărturisire întreagă, nu te duce cu ochii legați la preot, căci diavolul îți ia mintea și uiți. Cu o săptămână sau două înainte, stai liniștit într-o cameră ia-ți un caiet și scrie toate păcatele tale din copilărie, sau de la ultima spovedanie. [...]
Și atunci uite ce-i. Știi că nimic necurat nu va intra întru Împărăția cerurilor? De aceea, cel mai mare bine pe care poți să-l faci unui om sete acesta. Dacă vezi că s-a îmbolnăvit în casa la tine tata sau mama sau ginerele sau nora sau fata sau băiatul sau fratele, care a slăbit de boală și se apropie de moarte, nu se poate un bine mai mare decât să-i aduci
preotul repede. Nu doctorul. Doctorul este un bolovan de pământ ca și tine! Preotul a luat dar de la Dumnezeu. Nu ați auzit în Evanghelie? Ce veți lega voi pe pământ, va fi legat și în ceruri și ce veți dezlega voi pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri!

Dacă ai reușit să-l spovedești curat înainte de moarte, i-ai salvat sufletul. Când se duce la vămi, sufletul care a avut păcate, dacă le-a dezlegat preotul aici, Duhul Sfânt a șters tot de pe tabelele lor. Crapă, mor de ciudă diavoli: “Ia uită-te domnule! L-am avut în mână!” Duhul Sfânt i-a șters păcatele. Această putere le-a dat Dumnezeu preoților; că dacă nu dădea Dumnezeu această putere preoților, nimeni din oameni nu s-ar fi mântuit. Dar Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, a știut cum să facă pentru a mântui lumea. Când a înviat Hristos le-a dat această putere Apostolilor. Ce le-a spus? A suflat asupra lor și a zis: Luați Duh Sfânt; cărora le veți ține păcatele, ținute vor fi și cărora le veți ierta, iertate vor fi, și orice veți dezlega voi pe pământ, va fi dezlegat și în cer…[...]
După o spovedanie curată, trebuie să primit un canon, pe care trebuie să-l ținem. Cel ce se spovedește are mare datorie de a-și face canonul dat pentru a scăpa de chinul cel veșnic al iadului. Vedem în Sfânta Scriptură că prin canon s-au curățit toți cei ce au păcătuit înaintea Domnului. Altfel, cel ce a primit canon și nu-l face, nu se poate curăți de lepra păcatului și nici sufletul său nu este slobozit din robia dracilor.
Este bine de știut că cel ce se pocăiește cu adevărat, nu numai că primește canonul dat de duhovnicul său, ci singur cere mai mult canon, Știind că ori aici vremelnic, ori dincolo veșnic, păcătoșii trebuie să-și facă canonul.( Ne vorbește Părintele Cleopa, volumul 2 )

Creștinul nu se laudă

O familie de credinciosi nu se ducea la culcare fara sa-I multumeasca Domnului. Intr-o seara, unul din copii a fost biruit de somn si a adormit inainte de a-si face rugaciunea.

Ceilalti copii i-au zis tatalui:

- Vezi tata, fratele nostru doarme, iar noi ne rugam.

Tatal le-a raspuns:

- Dragii mei, mai bine dormiti decat sa va mandriti cu rugaciunea.


sursa: http://www.sinaxa.net/abc/2011/06/cre%c8%99tinul-nu-se-lauda/

Cum să trăiești frumos fără iubire?

Rasfoind paginile internetului cu cateva zile în urma, am dat peste aceste randuri care mi-au placut si m-am gandit sa le postez aici si pt voi, dragi cititori... Iata o întrebare retorica, esentiala as zice, pt viata fiecaruia dintre noi! Cum sa traim frumos fara iubire?!...


Cum sa traiesti frumos... fara iubire?

Cum sa zambesti, sa umbli ori sa zbori?

Cum sa te bucuri de intreaga fire?

Fara minunea care da fiori!?

Cum sa traiesti frumos... fara iubire?

Cum sa inoti prin miile de flori

Iar viata ta sa-si afle implinire...

Fara minunea care da fiori!?

Canonul de pocăinţă către Mântuitorul nostru Iisus Hristos

Cântarea I
Acum mă apropii eu, păcătosul şi împovăratul, către Tine, Stăpânul şi Dumnezeul meu şi nu îndrăznesc să mă uit la cer; numai mă uit şi grăiesc: Dă-mi, Doamne, mai înainte ca să-mi plâng faptele mele cu amar.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

O, amar mie, păcătosul, că sunt ticălos, mai mult decât toţi oamenii; pocăinţă nu este în mine. Ci-mi dă mie, Doamne, lacrimi, ca să plâng faptele mele cu amar.


Slavă...

Omule nebun şi ticălos, pentru ce-ţi pierzi vremea în lene? Gândeşte-te la viaţa ta şi te întoarce către Dumnezeu, ca să plângi faptele tale cu amar.


Şi acum...

Maica lui Dumnezeu Preacurată, caută spre mine păcătosul şi mă izbăveşte de lanţul vrăjmaşului, îndreptându-mă pe calea pocăinţei, ca să plâng faptele mele cu amar.

Cântarea III-a
Cand se vor pune scaunele la judecata cea înfricoşătoare, atunci faptele tuturor oamenilor se vor vădi; amar va fi atunci păcătoşilor căci se vor trimite la muncă. Deci, aceea ştiind, suflete al meu, pocăieşte-te de faptele tale cele rele.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Dreptii se vor bucura iar păcătoşii vor plânge; ci atunci nimeni nu va putea ajuta nouă, că faptele noastre ne vor osândi pre noi. Drept aceea nu întarzia, ci, mai înainte de sfârşit, pocăieşte-te de faptele tale cele rele.


Slavă...

O, vai de mine cel mult păcătos, care m-am spurcat cu faptele şi cu gândurile, neavând picături de lacrimi de la învârtoşarea inimii mele; ci acum caută la pământ, suflete al meu şi te pocăieşte de faptele tale cele rele.


Şi acum...

Iata, Doamnă, Fiul tău ne învaţă spre bine ; iar eu păcătosul pururea fug de cele bune; ci Tu, ca o milostivă, miluieşte-mă ca să mă pocăiesc de faptele mele cele rele.

Cântarea a IV-a
Desfătată şi plăcută este aici calea dezmierdărilor, dar amară va fi ziua cea de apoi, când se va despărţi sufletul de trup. Deci, pocăieşte-te de acestea, suflete al meu, pentru Împărăţia lui Dumnezeu.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Pentru ce faci strâmbătate săracului? De ce opreşti plata slugilor? Pe fratele tău nu-l iubeşti; desfrânarea şi amărăciunea iubeşti. Deci, lasă acelea suflete al meu şi te pocăieşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu.


Slavă...

O, nebune om! Până când te vei afunda şi ca o albină vei aduna bogăţia ta, care degrab va pieri ca praful şi ca cenuşa? Ci caută mai vârtos Împărăţia lui Dumnezeu.


Şi acum...

Doamnă de Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă pe mine, păcătosul şi mă întăreşte spre fapte bune şi mă păzeşte ca să nu mă răpească pe mine nepregătit moartea cea urâtă; ci mă povăţuieşte, Fecioară, la Împărăţia lui Dumnezeu.

Cântarea a V-a
Adu-ţi aminte, ticălosule om, că de păcate eşti robit, cu minciuna, cu clevetirea, cu vrajba, cu neputinţa, ca de o fiară cumplită. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Mi se cutremură mădularele şi cu totul sunt vinovat, privind cu ochii, auzind cu urechile şi cu totul dându-mă pe mine Gheenei. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?


Slavă...

Pe desfrânatul şi pe tâlharul, care s-au pocăit, i-ai primit, Mântuitorule, iar eu cu lenea păcatului m-am îngreunat şi de cel rău sunt robit. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?


Şi acum...

Ajutătoare minunată şi grabnică tuturor oamenilor, Maica lui Dumnezeu, ajută-mi mie nevrednicului, că sufletul meu cel păcătos aceasta a voit.

Cântarea a VI-a
Pe pământ viaţă desfrânată am vieţuit şi sufletul la întuneric l-am dat; dar acum, Milostive Stăpâne, izbăveşte-mă de toata robia vrăjmaşului şi mă înţelepţeşte ca să fac voia Ta.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cine face unele ca acestea, precum fac eu? Precum zace porcul în tină aşa şi eu slujesc păcatului; ci Tu, Doamne Dumnezeule, scoate-mă din trândăvia aceasta şi-mi dă mie inimă ca să fac voia Ta.


Slavă...

Scoală-te, omule ticălos, aleargă către Dumnezeu mărturisind păcatele tale şi cazi lăcrimând şi suspinând; iar Acela, ca un îndurat, va da ţie ajutor ca să faci voia Lui.


Şi acum...

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Preacurată, păzeşte-ne pe noi de răutăţile celui văzut şi celui nevăzut vrăjmaş şi primeşte rugăciunile noastre şi le du pe acestea Fiului tău şi-mi dă minte ca să fac voia Ta.

Condac
Suflete al meu pentru ce te îmbogăţeşti în păcate? Pentru ce faci voia diavolului? În ce-ţi pui nădejdea? Părăseşte-te de acestea şi te întoarce către Dumnezeu strigând: îndurate Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Icos
Gândeste, suflete al meu la ceasul cel amar al morţii şi la judecata cea înfricoşătoare a Făcătorului Dumnezeu; ca îngerii cei întunecaţi te vor lua pe tine, suflete, şi te vor duce în focul cel de veci. Iar tu, mai înainte de moarte te pocăieşte, strigând: miluieşte-mă, Doamne, pe mine, păcătosul.

Cântarea a VII-a
Nu te nădăjdui, suflete al meu, în bogăţia cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă, că toate acestea nu ştii cui le vei lăsa, ci strigă: Miluieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine păcătosul.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Nu nădăjdui, suflete al meu, în sănătatea trupească cea trecătoare, nici în frumuseţea cea degrab trecătoare, că vezi cum şi cei puternici şi cei tineri mor; ci strigă: Miluieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine nevrednicul.


Slavă...

Adu-ţi aminte, suflete al meu, de viaţa cea de veci, de împărăţia cerului cea gătită Sfinţilor, de întunericul cel osebit şi de mânia lui Dumnezeu, care este asupra celor răi şi strigă: Miluieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine nevrednicul.


Şi acum...

Cazi, suflete al meu, la Maica lui Dumnezeu şi te roagă Ei, că este grabnică ajutătoare celor ce se pocăiesc, ca să roage pe Hristos, Dumnezeul nostru, să mă miluiască pe mine nevrednicul.

Cântarea a VIII-a
Cum nu voi plânge când îmi aduc aminte de moarte? Că am văzut pe fratele meu în groapă, zăcând fără de mărire şi fără de chip. Dar ce aştept? Şi în cine nădăjduiesc? Numai în Tine, Doamne, pe care te rog, ca mai înainte de sfârşit, să mă îndreptezi.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cu ochiul Tău cel milostiv caută spre mine când voi sta înaintea Ta şi voi fi judecat, Unule lesne iertătorule!

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Cred că vei veni să judeci viii şi morţii şi toţi vor sta în a lor rânduială: bătrânii şi tinerii, conducătorii şi supuşii lor, domnii şi judecătorii, bogaţii şi săracii, femeile şi bărbaţii. Oare, cum mă voi afla eu atunci? Drept aceea strig Ţie: Dă-mi, Doamne, mai înainte de sfârşit să mă pocăiesc.


Şi acum...

Preacurată Născătoare de Dumnezeu, primeşte rugăciunea mea cea nevrednică, păzeşte-mă de moartea cea urâtă şi-mi dăruieşte mai înainte de sfârşit să mă pocăiesc.

Cântarea a IX-a
Acum scap la voi, îngeri, Arhangheli şi toate puterile, care staţi înaintea scaunului lui Dumnezeu. Rugaţi-vă către Făcătorul vostru, să fie izbăvit sufletul meu de munca de veci.


Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Acum plâng către voi, sfinţilor, patriarhilor, împăraţilor şi proorocilor, apostolilor şi arhiereilor şi toţi aleşii lui Hristos, ajutaţi-mi mie la judecată, ca să se mântuiască sufletul meu de întunericul vrăjmaşului.


Slavă...

Acum ridic mâinile mele către voi, sfinţilor mucenici, pustnicilor, preacuvioşilor şi toţi Sfinţii, care vă rugaţi către Dumnezeu pentru toată lumea, ca să se mântuiască sufletul meu în ceasul morţii.


Şi acum...

Maica lui Dumnezeu, ajută-mi mie, celui ce cu totul în Tine nădăjduiesc şi roagă pe Fiul Tău, ca să mă pună pe mine nevrednicul, de-a dreapta Sa, când va şedea să judece viii şi morţii.


Apoi:

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.
C eea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fară de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

„Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul!”

Încă de copil - avea doar patru ani - Semion si-a pus în gand:
„Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul!”
Auzind, mai apoi, de sfintii rusi si minunile savarsite la mormintele lor, tânarul Semion si-a dat seama ca „daca exista sfinti, înseamna ca Dumnezeu este cu noi si n-am nevoie sa strabat tot pamantul sa-L gasesc.”

Sosit în Sfantul Munte la varsta de douazeci si sase de ani, Semion va petrece de acum înainte în m-rea ruseasca Panteleimon (Russikon) - cu exceptia unei scurte rechemari de trei luni acasa în 1905, cu ocazia razboiului ruso-japonez, spre a-si rezolva situatia militara - vreme de patruzeci si sase de ani viata simpla si monotona a oricarui monah aghiorit.
O viata ritmata si împartita între lungile slujbe si privegheri în biserica, pravila de rugaciune personala în chilie, dese spovedanii si cuminecare regulata, munca si ascultare. Esentialul acestor lungi ani de „anonimat” si „banalitate” monastica nu îl constituie însa aceste forme de asceza vazuta, ci lungul proces de desavarsire launtrica, proces prin care Semion va atinge treptat statura duhovniceasca a marilor Parinti de odinioara ai Pustiei si Filocaliei. La acest proces se refera „însemnarile” Cuviosului. Pe baza acestora si a numeroaselor discutii personale avute cu Cuviosul, acesta este reconstituit si descris în detaliu, însotit de ample si valoroase explicatii si digresiuni teologice, în prima parte a admirabilei carti a arhimandritului Sofronie, mentionata mai sus, din care aflam urmatoarele amanunte.
Intrarea lui Semion în manastire a avut ca motivatie de baza un acut simtamant al pacatoseniei care-l facea sa resimta aievea chinurile iadului si care facuse sa se nasca în el o adanca nevoie de pocainta. Abia sosit, dupa cateva zile de reculegere, tanarul Semion face o marturisire generala a tuturor celor savarsite în viata sa, neascunzand sau nejustificand nimic. La sfarsit, duhovnicul îi spune: „Acum ca ti-ai marturisit pacatele înaintea lui Dumnezeu, sa stii ca ele ti-au fost iertate. De acum încolo începe o viata noua. Mergi în pace si bucura-te ca Domnul te-a adus în acest liman al mantuirii.”

(Cuviosul Siluan Athonitul: între iadul deznadejdii si iadul smereniei si iubirii de Hristos - DIAC. IOAN I. ICĂ JR)


Pace si bucurie de la Domnul va doresc si eu, din tot sufletul! Va multumesc ca cititi aceste simple randuri! Doamne ajută!
cu mare drag, Simona

Lecția de fericire: „Suferința nu poartă ceas”

 

Plimbări însorite prin lanul de secară. Zile cu soare, chiar dacă la un capăt al lor legiunile întunecate stau gata de atac. Ne aruncăm în fiecare zi în gol, fără parașută. Credem în iluzii, și e bine, realitatea e prea placidă, seacă și monotonă ca să credem în ea. Poate că neajunsul ar fi că ne îmbrăcăm cu iluzii create de alții, nu ne mai învăluim cu iluziile noastre și nici măcar nu ne mai interesează. Maya, Maya!
Suferința singură nu e o iluzie, aceasta sapă cu adevărat drumuri adânci în noi și ne face să avem nevoie de ea – să fie călăuză, să lumineze locurile prin care fericirea niciodată nu ne-ar duce.
Fericirea ne arată numai locurile dorite de noi, alese de noi; suferința ne educă, este ca o mamă pe care o iubim necondiționat, și care ne spune că trebuie să bem sucul de morcovi, deși noi nu-l suportăm! Dar o credem, și-l bem! Ascultăm ca să ne fie bine într-un final.
Fericirea ne descoperă cum suntem într-un anumit moment, suferința ne arată cum putem fi în orice moment al vieții noastre, în adevăratul moment al vieții, fără alții în jur, fără alte artificii.
Pe când fericirea apare de cele mai multe ori la brațul unui prieten, manifestându-se zgomotos, tumultuos pe drumul larg, suferința apare de cele mai multe ori stingheră, singură, speriată, alegând cărările cele mai mărginașe ale ființei, mai puțin bătătorite.
Fericirea are un răspuns pentru toate lucrurile, stabilește ușor prietenii, împarte ovații, laude și critici, stabilește criterii și structuri. Suferința e inexplicabilă, nici ea nu știe să dea despre ea un răspuns, umblă mereu cu lecția neînvățată, față de fericire care e premiantă întotdeauna. Suferința nu îndrăznește să ceară, să se manifeste orgolios, să pretindă atenție, ea doar este. EXISTĂ. Mai multe nu poate spune, nici măcar pe ea nu se poate striga pe nume, ca atare nu se poate susține sau argumenta.
Fericirea alege locurile cele mai însorite, câmpiile cele mai întinse, florile cele mai frumoase, zonele centrale, pe când suferința e obișnuită cu înghesuiala, are parte doar de locuri întunecate, e alungată la periferie, iar flori nu primește decât la consumarea ei. Locuiește cu exilații, oamenii veseli o ocolesc că-i deprimă, într-un cuvânt, nimeni nu o dorește! Nu e poftită în casa nimănui, în timp ce fericirea e oaspetele cel mai de seamă. Un oaspete permanent, așteptat la cele mai nepotrivite ore. Suferința nu poartă ceas, ea ajunge întotdeauna prea repede. Întotdeauna are timp, întotdeauna ar mai sta, nu se lasă așteptată, doar alungată. Oamenii se obișnuiesc greu cu ea, cade greu, se mișcă greu în sufletel lor, lasă urme, nu e diafană. Cu cât oamenii o alungă, cu atât vine mai hotărâtă înapoi ca un câine credincios. E rece și puternică ca o ploaie de vară care dacă te-a prins pe câmp, ți-o vei aminti mereu.
Fericirea e capricioasă, suferința e darnică. Fericirea se evaporă repede – ca un fulg de nea, suferința e ca o buruiană tămăduitoare, concentrată, cu miros urât, cu efect întârziat, dar TĂMĂDUITOARE.
Fericirea se îmbracă cu haine de marcă, suferința e simplă și dacă are prea mult, dă și la alții. Nu adună...decât lacrimi. Ca să poată aluneca mai bine alții care vin în urmă. E ca un melc cu casa în spate, veșnic pe drum!
Fericirea poartă discuții ușoare, e hazlie, știe când să înceapă și când să pună punct, nu e luată prin surprindere, e dama bine îmbrăcată de la bal, care râde zgomotos, își semnalează prezența și apoi întoarce spatele brusc, plecând orgolioasă cu capul ridicat! Suferința e ca un idiot care se trezește de neunde, un nece care pune întrebări stingheritoare, care deranjează, are mereu ceva de spus, dar în același timp știe să tacă, știe să afirme și știe să nege. Niciodată nu vei purta o discuție plictisitoare cu suferința, știe să asculte, știe să plece sau să ridice privirea, știe să-ți devină prieten.
Fericirea e tata, suferința e mama. Fericirea e tata plecat mereu cu treabă și așteptat, suferința e mama care are grijă de mine și cu care învăț să trăiesc!

 Autor: Mihaela Claudia Condrat

http://reteaualiterara.ro/profiles

Copilul are nevoie să se întoarcă în braţele iubitoare ale mamei sale după fiecare eşec ori nesiguranţă

http://www.sinaxa.net/familiei/2011/05/copilul-are-nevoie-sa-se-int...

Dacă lecţiile bune se întipăresc în suflet cât este încă fraged, nimeni nu le va putea şterge, pentru că, o dată întipărite, se vor întări ca o pecete de ceară. Copilul este încă mic şi plin de teamă. Se înspăimântă uşor şi de chipul tău, şi de cuvintele tale, şi de orice altceva. Fă uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar aşa cum trebuie. Dacă fiul tău creşte bine, tu vei fi cel dintâi care se va bucura şi al doilea va fi Dumnezeu. Ostenindu-te pentru fiul tău, pentru tine te osteneşti.

 

Sfântul Ioan Gură-de-Aur

Pentru că multe dintre scrisorile primite vizează problemele pe care le ridică educarea copiilor în primii ani de viaţă, revenim asupra acestui subiect, căci, într-adevăr, pornirea copilului în viaţă joacă un rol esenţial în evoluţia sa ulterioară.
La sfârşitul primului an de viaţă, copilul manifestă o mare sensibilitate şi o mare apropiere faţă de mama şi de tatăl său, cărora le sesizează clar intervenţiile diferenţiate.
Timpul trece altfel pentru un copil decât pentru un adult: o zi din viaţa copilului mic este echivalentă cu aproximativ opt zile din viaţa unui om mare. Poate şi pentru aceasta separarea de mamă pe o perioadă mai mare de o lună, începând cu vârsta de şapte luni, are efecte dramatice, putând duce la o adevărată depresie.
La vârsta de un an vom avea un prunc matur, dacă a primit suficientă afecţiune, izvorâtă din prezenţa stabilă şi iubitoare a mamei sale, care este pentru el o persoană vitală.
Mica copilărie ce se va derula între 1 şi 3 ani va însemna, pe de o parte, adâncirea sentimentului de siguranţă şi încredere deja fundamentat şi, pe de altă parte, tinderea către un nou nivel de creştere. Este atât de importantă această perioadă, încât unii autori consideră că până la 3 ani omul dobândeşte 60% din experienţa de viaţă.
Între 1 şi 3 ani, creierul manifestă o amplă expansiune: neuronii se dezvoltă continuu, terminaţiile neuronale şi sinapsele răspunzătoare de stabilirea conexiunilor şi transmiterea influxurilor nervoase se înmulţesc, emisferele cerebrale implicate în adaptare, învăţare şi relaţionare socială se extind şi se activează. La 3 ani, creierul devine asemănător cu cel al adultului în privinţa circumvoluţiunilor şi scizurilor. Deşi toate aceste structuri corticale sunt constituite, ele nu sunt şi consolidate. De aceea vom observa la copilul mic o fragilitate şi labilitate, care se exprimă prin oboseală rapidă, prin trecerea bruscă de la o dispoziţie la alta, printr-o instabilitate în plan psihomotor.
Părintele devine pentru copil un punct de sprijin şi de securitate, o ancoră în aceste momente. Curios în a descoperi mediul, stăpân pe o victorie care-i joacă feste atunci când mai cade alergând, copilul are nevoie să se întoarcă în braţele iubitoare ale mamei după fiecare eşec ori nesiguranţă – şi, de acolo, să pornească din nou explorarea. Este, practic, prima mare experiere a luptei cu obstacolele.
Dacă atunci când micuţul va cădea mama se va arăta speriată şi de îndată îl va cocoloşi, vom observa cum şi copilul izbucneşte într-un plâns uneori de nepotolit. Dacă mama îl va certa sau îl va jigni, neînţelegând că – de pildă – murdărirea hăinuţelor nu a fost voită, copilul va tinde să devină inhibat. Dar dacă mama, pe un ton senin şi dătător de încredere îl va îndemna sau îl va ajuta să revină în picioare (şi eventual amândoi vor drege daunele, scuturând de praf hăinuţa ori adunând cele căzute), copilul va învăţa să cadă şi să se ridice, chipul lui se va însenina o dată cu al mamei şi va porni mai departe, învăţând încetul cu încetul să crească asemenea unui atlet.
Acestea sunt poate lucruri mici, dar, precum spunea şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, poate mulţi vor râde, socotindu-le fără însemnătate. Dimpotrivă, ele sunt foarte importante pentru că părinţii au datoria de a-şi creşte copiii nu oricum, ci antrenându-i ca „atleţi pentru Hristos”.
Când copilul are 1-2 ani, adulţii din casă spun „Ce ştie el? E mic, nu înţelege”. Chiar dacă nu şi-a însuşit încă limbajul verbal, copilul este asemeni unui burete care absoarbe tot ce se petrece în spaţiul său de viaţă, vibrând la orice emoţie semnificativă. Dacă în familie vor fi neînţelegeri ori irascibilitate, micuţul le va oglindi în comportamentul său. De multe ori când sunt agitaţi sau nervoşi, copiii nu fac altceva decât să reflecte o stare a familiei. Aşa că dezvoltarea trupească, sufletească dar şi duhovnicească a unui copil este determinată de ceea ce preia acesta din mediul său şi de purtarea de grijă a celor din jur în privinţa intrării Duhului Sfânt în viaţa lui de zi cu zi – după cum foarte frumos aprecia autoarea ortodoxă Elizabeth White.
Aceeaşi profesoară puncta că dacă vom considera viaţa ca fiind sfântă, dacă o vom percepe ca pe o neîntreruptă călătorie duhovnicească şi dincolo de spaţiul şi timpul liturgic, atunci fiecare moment de zi cu zi va dobândi o importanţă capitală şi fiecare faptă, gând, cuvânt ne va oferi prilejul de-a face un pas spre Dumnezeu. Maica Magdalena de la Essex spunea că nivelul duhovnicesc al unei familii nu se măsoară în cantitatea de rugăciune, ci în gradul de armonie şi odihnă sufletească la care s-a ajuns în acel cămin.
Când copilul este până în trei ani, are o drăgălăşenie aparte, iar adulţii din jurul său nu se prea pot stăpâni să nu-l alinte, să nu-l răsfeţe şi parcă nici nu pot ceda dorinţelor lui: „Lasă copilul!”, „Dă-i copilului ce vrea, nu vezi că plânge?”, „Nu vezi că este mic? Hai la bunica / tata / mama!” ş.a.m.d. Şi aşa, copilul învaţă extrem de repede că între mama şi tata sau între bunici şi părinţi există incongruenţe în numele iubirii pe care fiecare i-o poartă. Şi el, aşa mic cum este, înţelege foarte repede că dacă unul spune „da” şi celălalt spune „nu”, întotdeauna va exista o portiţă de scăpare în a-ţi face voia proprie, chiar dacă îţi este dăunătoare. De aceea, cheia manifestării iubirii părinteşti, începând cu această vârstă, este chiar dozarea iubirii: între permisivitate şi limită, între libertate şi regulă, între blândeţe şi fermitate, în aşa fel încât toţi membrii familiei să fie în acord, iar copilul să trăiască în ascultare, dar fără anularea persoanei sale.
Bineînţeles că acest lucru nu este uşor şi nici simplu, mai ales că fiecare copil este o altă persoană, cu firea lui deosebită (unul mai liniştit sau altul mai energic, unul mai ascultător sau altul mai rebel) şi poate că de multe ori există diferenţe de temperament şi între părinte şi copil, ceea ce complică înţelegerea copilului – însă, în numele iubirii pe care o purtăm, este de folos să ne împropriem faptul că nu numai permisivitatea, dar şi limitarea este o expresie a iubirii.
Din punct de vedere neurologic, la această vârstă creierul copilului este imatur şi fragil. La nivelul activităţii emisferelor cerebrale, predominante sunt acum procesele de excitaţie corticală, care permit maxima receptivitate la stimulările din exterior. Copilul găseşte irezistibil orice element nou, tot mai mult cu cât este mai colorat, pare mai deosebit ori suscita atenţia altui frate. Iar totul trebuie să se întâmple „aici şi acum”. Dacă copilul este într-un moment de linişte, impunerea limitării cu blândeţe dar şi fermitate în glas, exersată congruent în timp, va face ca pruncul să accepte de la sine regula ori interdicţia. Dacă este obosit sau foarte atras de un anume lucru, limitarea poate fi încercată fie prin distragerea atenţiei către un alt obiect (sau o altă activitate), prezentat ca foarte atractiv, fie prin temporizarea satisfacerii dorinţei („da, da” – şi între timp îl atragem către altceva). Aplicând consecvent limita ori regula stabilită în familie de comun acord, îl ajutăm de fapt pe copil să-şi interiorizeze modalităţi de control şi de stăpânire de sine, iar în plan neurologic stimulăm echilibrarea proceselor de excitaţie cu procese de inhibiţie (ilustrarea este oarecum simplistă).
Orice copil are deci nevoie de limite. Limitele pe care el de multe ori le testează la cei mari (plânsul care nu mai conteneşte decât cu primirea lucrului dorit neapărat) sunt tocmai cele care-i creează siguranţă, liniştire şi stabilitate. Este dătător de siguranţă să ştii ce e bun şi ce nu-i bun, ce poţi face şi ce nu – aceasta pentru că mama şi tata o spun, şi nu se contrazic între ei.
De foarte multe ori dificultatea ca părinte este legată de asocierea blândeţii cu fermitatea. Alunecând într-o toleranţă excesivă, copilul se va transforma în timp într-un mic şef – nu din voia lui, ci din voia părintelui său. Alteori fermitatea înseamnă duritate şi asprime excesivă, ea va structura un copil temător, ezitant, inhibat. În alte situaţii, unul dintre părinţi este foarte îngăduitor, iar celalalt este moralizator şi critic. Cu timpul, copilul îl va prefera pe cel „bun” şi va tinde să construiască o mică alianţă împotriva celui „rău”. Părinţii trebuie să analizeze această stare nesănătoasă pentru armonia familiei şi să o corecteze.
E nevoie deci de multă atenţie şi discernământ în creşterea unui copil, căci, după cuvântul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, „aceasta este lucrarea noastră, şi anume să ne educăm pe noi înşine şi să ne obişnuim copiii să facă ce trebuie (…). Să-L rugam pe Dumnezeu să ne ajute în lucrarea noastră. Dacă asta ne-a dat în grijă, atunci de asta să ne îngrijim şi El o să ne ajute. Dar dacă ne vede nepăsători, n-o să ne mai întindă mâna. Dumnezeu nu ne ajuta să dormim. Ne ajută atunci când ne vede ostenindu-ne. Ajutor nu i se dă celui ce lâncezeşte, ci celui care lucrează. Totuşi, bunul Dumnezeu poate şi ne ajută să ne împlinim această menire şi face ca să ne învrednicim toţi de bunătăţile pe care ni le-a făgăduit” (Omilia XXI la Epistola către Efeseni).

Cum trebuie să alunge mintea gândurile cele rele

Un frate l-a intrebat pe un batran: cum trebuie sa alunge mintea gandurile cele rele? Si i-a raspuns: nu poate de la sine nicidecum sa faca aceasta, caci nu are o putere ca aceasta. Ci cand napadesc asupra sufletului, indata trebuie sa alerge cu rugaciune catre Cel ce l-a facut pe el si Acela le topeste ca ceara.

 

 

http://www.sinaxa.net/abc/2011/06/cum-trebuie-sa-alunge-mintea-gand...

Maria şi Marta

Maria şi Marta sunt două surori
alese din lumea cea largă.
Maria-i credinţa ce-nvaţă de zori,
Iar Marta-i credinţa ce-aleargă.
 
Maria stătea ascultând şi simţea
că ceru-şi desferecă poarta.
Să stau ca Maria întruna aş vrea.
Dar Domnul iubea şi pe Marta.
 
Maria şi Marta sunt două surori
ce-n Rai îşi petrec veşnicia.
Iar eu pe pământ parc-aş vrea uneori
când Marta să fiu, când Maria.
 
Iisus pe-amândouă surori le iubea.
Şi-n cer, împreună li-i soarta.
O, fa-mă, Iisuse, în dragostea Ta,
să fiu şi Maria şi Marta...
 
Costache Ioanid

Marta și Maria

Marta slujeste, iar Maria asculta

Aceste două sfinte femei, surori ale lui Lazăr, prietenul lui Hristos, locuiau în Betania, un sat aflat la mică distanţă de Ierusalim. Într-o zi Hristos a fost primit în casa lor. Marta, cea mai mare, se silea slujind Învăţătorului şi, văzând că sora sa, Maria, rămânea tăcută la picioarele lui Iisus ascultând vorbele sale dumnezeieşti, spuse pe un ton mâniat : "Doamne, au nu socoteşti ca sora mea m-a lăsat singură să slujesc ? Spune-i deci să-mi ajute".

Maria partea cea buna si-a ales

Dar Domnul îi răspunse : "Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti dar un lucru trebuie, iar Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea" (Lc. 10, 38-42).

(De aceea Părinţii au considerat pe Maria drept chip al contemplaţiei, de preferat faţă de fapta virtuţii reprezentată de Marta.).

Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua! (Mt. 6, 33).

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie04.htm

Hristos a înviat! (Vasile Militaru)

Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.

In stupii de albina fara gres,
In vantul care sufla mangaios
In ramura-nflorita de cires
Dar vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cantarit cu mintea ta crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland,
Te simti macar acum pornit spre bine
Macar acum te simti mai bun, mai bland?

Simti tu topita-n suflet vechea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a Inviat!


...„o poezie care este ca o predica despre Învierea Domnului, despre credinta în Înviere si despre viata întemeiata pe credinta în Înviere” (parintele Teofil Paraian)

http://pilde31.ning.com/profiles/blogs/hristos-a-inviat-vasile