“Vor fi vremuri când tăcerea va fi mai de folos decât vorba”

Bunul Dumnezeu să-l odihnească pe părintele cu drepții și cu sfinții!
Veșnica lui pomenire!


http://www.razbointrucuvant.ro/2011/09/27/a-plecat-dintre-noi-si-parintele-adrian-fageteanu/

Viața Sfântului Ignatie al Antiohiei

Sfântul Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu) este considerat ca fiind "unul din caracterele cele mai originale ale Bisericii primare". Toate informatiile despre el provin din cele "sapte scrisori" autentice ale sale (certificate de Irineu, Origen, Eusebiu si Ieronim). Ne este descris pe larg, in trasaturi de foc, ceea ce a facut ca numele sau de Ignatie sa fie derivat din cuvantul latin "ignis" (foc). In toate formulele de adresare din introducerile celor sapte scrisori, el se numeste "Teoforul". Sfantul Ignatie a fost al treilea episcop al Antiohiei (daca Petru a fost primul) sau al doilea (daca Evodiu a fost primul). Martiriul Sfantului Ignatie este un lucru cert, el fiind condamnat sa fie sfasiat de fiare si, de la Antiohia la Roma, a mers sub escorta a 10 soldati - numiti de el "leoparzi" (Romani, V, 1). Spre Roma, a mers parte pe mare, parte pe uscat (prin Asia Mica si prin Europa).

Cu ocazia acestui drum si-a redactat si scrisorile sale. S-a oprit la Smirna, unde a fost oaspetele Sfantului Policarp si unde a primit delegatiile si episcopii Bisericilor din Efes, Magnesia (pe Meandur si Tralli) carora, la despartire, le-a dat o scrisoare de multumire si de sfaturi adresate comunitatilor lor. Tot de aici, el scrie si crestinilor din Roma, pentru a-i ruga sa nu intervina la autoritati spre a-1 salva de la moarte. La Troada afla vestea fericita a incetarii persecutiei in Biserica Antiohiei; tot de aici trimitand scrisori crestinilor din Filadelfia, celor din Smirna si lui Policarp insusi. A traversat apoi Macedonia (pe via Ignatia), pana la Dyrrachium (Durazzo), trecand pnn Filipi si Tesalonic. Filipenii l-au primit cu multa dragoste, scriind antiohienilor prin Sfantul Policarp si rugandu-l pe acesta sa le trimita scrisorile Sfantului Ignatie, pe care le avea. Aceasta cerere a provocat scrisoarea Sfantului Policarp catre filipeni.

Dupa relatarea antiohiana, Sfantul Ignatie a suferit moartea prin fiare (animale) in amfiteatru, catre sfarsitul spectacolelor date de Traian in cinstea victoriei acestuia impotriva dacilor (apectacolele tinand un an - 107). Din trupul sau n-au ramas decat oasele cele mai tari, pe care crestinii, ridicandu-le, le-au dus in Antiohia, unde ele au primit inca de la inceput un adevarat cult.

Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfantul Ignatie la 20 decembrie, iar cea catolica la 1 februarie.

Opera

Sfantului Ignatie i s-au atribuit mai multe opere decat a scris aceste in realitate.
Autentice sunt numai cele sapte scrisori adresate:
1. efesenilor
2. magnesienilor
3. trallienilor
4. romanilor
5. filadelfienilor
6. smirnenilor
7. Sfantului Policarp.

Autenticitatea acestor opere e garantata de scrisoarea Sfantului Policarp catre filipeni, de Eusebiu si de Ieronim.

http://www.crestinortodox.ro/

Mistica martiriului

Osandit sa fie sfasiat de fiare, Ignatie face o ucenicie aspra: pazitorii lui se poarta asemenea leoparzilor (Catre Romani V, 1)! Prada acestei suferinte continue, Ignatie nu mai nazuieste decat si mai fierbinte la consumarea martiriului. Scriindu-le romanilor, le interzice sa intervina in favoarea lui pentru a-l scapa de coltii fiarelor (Rom. IV). Unii termeni pot duce cu gandul la o desconsiderare a vietii prezente si la dispret pentru materie. Astfel, cativa comentatori s-au gandit la o infiltrare de idei gnostice: „Dorinta mea pamanteasca a fost rastignita si nu mai salasluieste in mine foc sa iubesc materia, ci se afla in mine o apa vie care murmura inlauntru-mi: «Vino catre Tatal!»" (Rom. VII, 2).

Aluziile evidente la invatatura Evangheliei a patra (vezi In 4, 10; 7, 38; 14) arata cu prisosinta ca Ignatie nu se situeaza pe taramul teoretic al unei doctrine despre duh si materie, ci pe planul eminamente personal al intalnirii cu Iisus Hristos. Problema lui Ignatie este de a deveni "paine curata a lui Hristos", de a fi cu adevarat ucenic al lui Hristos, alaturandu-se acestuia dincolo de moarte (Rom. IV, 2-3). Elementul cel mai remarcabil este legatura dintre autenticitatea celebrarii euharistice si realismul unirii cu Hristos. Se poate spune ca Ignatie a trait atat de intens taina painii si a potirului euharistice, incat vrea sa se alature lui Hristos participand la jertfa Sa. Leac al nemuririi (Catre Efeseni XX, 2), Euharistia nu dispretuieste existenta de aici, ci permite ca, in viata noastra de zi cu zi, sa ne alaturam prin Hristos, intr-o impreuna-praznuire, Unului Dumnezeu manifestat prin Fiul Sau Iisus Hristos (Magn. VIII, 2).

Nu este uluitor sa constatam ca unele dintre temele esentiale ale disputei din Antiohia se gasesc dezvoltate si actualizate la Ignatie? Este dovada ca lectia lui Pavel a dat roade. Gloria lui Ignatie consta in a fi asociat intr-o invatatura aflata sub semnul experientei sale traditiile venite de la Pavel si cele ale lui Ioan. Punand la socoteala si Evanghelia dupa Matei, care a cunoscut o atat de larga raspandire in Biserica veche, constatam astfel ca Antiohia a fost unul din creuzetele in care s-a faurit dogma de credinta universala.

Edouard Cothenet

Îndemn la rugăciune...

La îndemnul unei prietene dragi, am citit în această seară cu o atenție sporită unul dintre psalmii minunați ai lui David și, într-adevăr, am „descoperit” acolo multe făgăduințe ale Domnului, la care trebuie să luăm seama, dacă ne dorim mântuirea.
Mai rostisem și altă dată psalmul 36, însă parcă niciodată nu l-am înțeles îndeajuns, sau nu m-am străduit să iau aminte la cuvintele adevărate..
Este atât de frumos și mângâietor, iar închierea lui reia promisiunea vieții celei veșnice celor ce nădăjduiesc în Domnul:
„Iar mântuirea drepţilor de la Domnul, că apărătorul lor este în vreme de necaz.
Şi-i va ajuta pe ei Domnul şi-i va izbăvi pe ei şi-i va scoate pe ei din mâna păcătoşilor şi-i va mântui pe ei că au nădăjduit în El.”


„...prea des uităm ca noi avem un Dumnezeu care face minuni,un Dumnezeu care are toată puterea în cer si pe Pamant, un Dumnezeu care este Persoană- care ne aude si vorbește cu noi. Nu trebuie să ne temem decât să facem păcate, în rest totul se poate rezolva

asta vrea și Hristos de la noi, să ne zidim unii pe alții”


De aceea este bineplăcută înaintea Domnului vorbirea cu folos și comuniunea în același duh dintre frați.. cel al credinței și al nădejdii mântuitoare. Să ne ajute Domnul Dumnezeu și să binecuvinteze pe creștinii de pretutindeni potrivit făgăduințelor Sale!amin

Psalmul 36

1. Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea.
2. Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece.
3. Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi hrăneşte-te cu bogăţia lui.
4. Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale.
5. Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini.
6. Şi va scoate ca lumina dreptatea ta şi judecata ca lumina de amiază.
7. Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea.
8. Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti.
9. Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor moşteni pământul.
10. Şi încă puţin şi nu va mai fi păcătosul şi vei căuta locul lui şi nu-l vei afla.
11. Iar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta de mulţimea păcii.
12. Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui, cu dinţii săi.
13. Iar Domnul va râde de el, că mai înainte vede că va veni ziua lui.
14. Sabia au scos păcătoşii, întins-au arcul lor ca să doboare pe sărac şi pe sărman, ca să junghie pe cei drepţi la inimă.
15. Sabia lor să intre în inima lor şi arcurile lor să se frângă.
16. Mai bun este puţinul celui drept, decât bogăţia multă a păcătoşilor.
17. Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar Domnul întăreşte pe cei drepţi.
18. Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană şi moştenirea lor în veac va fi.
19. Nu se vor ruşina în vremea cea rea şi în zilele de foamete se vor sătura.
20. Că păcătoşii vor pieri, iar vrăjmaşii Domnului, îndată ce s-au mărit şi s-au înălţat, s-au stins, ca fumul au pierit.
21. Împrumută păcătosul şi nu dă înapoi, iar dreptul se îndură şi dă.
22. Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El, de tot vor pieri.
23. De la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea lui o va voi foarte.
24. Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui.
25. Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine;
26. Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi.
27. Fereşte-te de rău şi fă binele şi vei trăi în veacul veacului.
28. Că Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; în veac vor fi păziţi. Iar cei fără de lege vor fi izgoniţi şi seminţia necredincioşilor va fi stârpită.
29. Iar drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el.
30. Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată.
31. Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui.
32. Pândeşte păcătosul pe cel drept şi caută să-l omoare pe el;
33. Iar Domnul nu-l va lăsa pe el, în mâinile lui, nici nu-l va osândi, când se va judeca cu el.
34. Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea Lui! Şi te va învăţa pe tine ca să moşteneşti pământul; când vor pieri păcătoşii vei vedea.
35. Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului.
36. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui.
37. Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace.
38. Iar cei fără de lege vor pieri deodată şi urmaşii necredincioşilor vor fi stârpiţi.
39. Iar mântuirea drepţilor de la Domnul, că apărătorul lor este în vreme de necaz.
40. Şi-i va ajuta pe ei Domnul şi-i va izbăvi pe ei şi-i va scoate pe ei din mâna păcătoşilor şi-i va mântui pe ei că au nădăjduit în El.

Despre rugăciune și milostivirea lui Dumnezeu

Maxim, un sfânt grec din secolul 4, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mișcat încât se gândește că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munții din apropiere și își impune să se roage fără încetare.
Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia știa Tatăl nostru și alte câteva rugăciuni. Începe așadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul și noaptea nu întârzie a se lăsa și, odată cu noaptea, o mulțime de zgomote neliniștitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatece, cele mai puternice ucigându-le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într-o lume unde domnește pericolul, moartea, cruzimea; înțelege că este pierdut dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru și Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele și ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă...
La mulți ani după aceea, întâlnește un pustnic foarte bătrân care-l întreabă cum a învățat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m-a învățat.” Îi explică apoi cum s-a obișnuit încetul cu încetul cu zgomotele și pericolele din zi și din noapte; cum ulterior s-au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilității și, ceva mai târziu, atacuri și mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie-ți milă de mine, Doamne!” Apoi, într-o bună zi, după paisprezece ani de asemenea viețuire, Domnul i-a apărut. În clipa aceea, liniștea, pacea, seninătatea s-au sălășluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufișuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situație”. Înțelesesem în sfârșit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine!” Știa, de acum înainte, că nu există pacea inimii și a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinței, decât în milostivirea lui Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie Bloom, „Școala Rugăciunii”

Din „Fragmente neodihnite” - revista Apostolia (nr.39) - iunie 2011, publicație a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale - apare cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Iosif

Părintele Arsenie Papacioc

"Dacă te temi de moarte, nu poţi apăra şi nu poţi să dai cuvînt bun. Trebuie să trăim cu conştiinţa morţii; nu putem ocoli moartea şi toată viaţa ne pregătim pentru ea. Dar dincolo de moarte ne aşteaptă fericirea veşnică, dacă îl urmăm pe Hristos. Aşadar, orice preot, ca şi orice creştin, trebuie să mărturisească Adevărul cu orice preţ. Căci, pînă la urmă, nici nu avem ce pierde. În cel mai rău caz ne omoară, dar pentru asta nu trebuie să ne îndulcim poziţia. Sînt duhovnici buni la noi, însă e nevoie de eroism să împlineşti cunoştinţele."

Plângerea lui Adam – de Sfântul Siluan Athonitul (fragment)

“Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu geamat mare suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand: “Am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc“. Nu-i parea rau atat de rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care in fiece clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar mai apoi a pierdut harul, face experienta chinului lui Adam. Sufletul e bolnav si ii pare tare rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine:

Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!“

Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci pentru pacatul sau toate au pierdut pacea si iubirea.

Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, omorat de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea: “Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii”. Si aceasta intristare a lui era mare, ca marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga:

“Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut.

Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi.“

Adam plangea:

“Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc.”

Dupa izgonirea din rai, Adam s-a imbolnavit cu sufletul si de intristare a varsat multe lacrimi. Tot asa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tanjeste dupa El si spune:

“Unde esti Tu, Doamne? Unde esti Tu, Lumina mea?

De ce Ti-ai ascuns fata Ta de la mine? De multa vreme sufletul meu nu Te mai vede si tanjeste dupa Tine si Te cauta cu lacrimi.“

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai vad in sufletul meu? Ce-L impiedica sa vieze in mine? Iata ce: nu este in mine smerenia lui Hristos si iubirea de vrajmasi.”

Dumnezeu este iubire nesaturata si cu neputinta de descris.

Adam mergea pe pamant si de multele sale suferinte plangea din inima, dar cu mintea se gandea la Dumnezeu; si cand trupul lui era neputincios si nu mai putea varsa lacrimi, chiar si atunci duhul lui ardea dupa Dumnezeu, pentru ca nu putea uita raiul si frumusetea lui; dar, mai mult decat orice, Adam iubea pe Dumnezeu si insasi aceasta iubire il atragea cu putere spre El.

“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slaba nu poate intelege cum tanjeai dupa Dumnezeu si cum purtai osteneala pocaintei.

O, Adame, tu vezi ca eu, copilul tau, ma chinui pe pamant; mic este focul in mine si iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, canta-ne cantarea Domnului, ca sufletul meu sa se veseleasca in Domnul si sa se lupte sa-L laude si sa-L slaveasca cum Il lauda in ceruri heruvimii si serafimii si cum toate cinurile ceresti ale Ingerilor Ii canta cantarea intre it -sfanta!

O, Adame, parintele nostru, canta-ne cantarea Domnului, ca tot pamantul sa te auda si toti fiii tai sa-si inalte mintea spre Dumnezeu si sa se bucure de rasunetul cantarii ceresti si sa uite amaraciunile lor pe pamant!”

Duhul Sfant e iubire si dulceata sufletului, mintii si trupului. Si cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela ziua si noaptea se avanta nesaturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru ca iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar cand sufletul pierde harul, atunci cauta din nou cu lacrimi pe Duhul Sfant.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela nu-L poate cauta cu lacrimi, si sufletul lui e neincetat framantat de patimi; mintea lui e ocupata cu ganduri pamantesti si nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici sa cunoasca pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfant. (…)


Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand:

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat cel dintai, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Lui fata de noi?“.